Suntem în anul 1990. Suntem liberi. De aceea stăm la o coadă infernală pentru a ne lua pașapoartele. Nu-i nimic, e ultima coadă la care mai stăm. Pe urmă, lumea e a noastră. Avem, și eu și Cristescu, 22 de ani.
Într-un târziu ieșim, tracasați și șifonați, cu pașapoartele verzi în mână, pe care încă scrie
Republica Socialistă România.
OK, avem pașapoartele, unde mergem? Cristescu se uită la ceas,”Hai în Bulgaria. E încă devreme, dacă ne mișcăm bine, diseară suntem la Sofia”. Ne interesăm de tren, e un rapid de Istanbul care pleacă puțin după prânz, care trece prin Sofia. Începem să sunăm la prieteni, la cunoscuți. V ne poate împrumuta 5000 de lei, dar numai până la salariu. Sărim într-un taxi. Deja suntem în criză de timp, nu mai avem timp de bagaje, plecăm așa, cu mâinile în buzunar. O oprire mai întâi, la hotel București, de unde cumpărăm
leva de la valutiști. ”O să luăm ceva marfă din Bulgaria și ne scoatem noi banii”, pare convins Cristescu.
*
Ajungem la gară chiar când este tras trenul la peron. Încă înainte de a opri este năpădit de o mare de oameni care forțează ușile, împing pe ferestre niște genți imense de rafie, mârâie și înjură. Oftez. M-am săturat de înghesuială și înghionteli. ”Nu-ți face griji”, spune Cristescu, ”avem bilete cu loc.” Așteptăm, calmi, să se termine asaltul. Deja, culoarele sunt vizibil ticsite de oameni și bagaje, e greu să ajungi la orice compartiment.
Urcăm și suntem întâmpinați cu priviri batjocoritoare și iritate. Agresiunea de mai devreme se finalizase cu dezlipirea tuturor plăcuțelor de tablă cu numerele corespunzătoare compartimentelor, locurilor. Sub urmele proaspete de prenadez se lățesc rânjete, gata de harță. Ne resemnăm și ne aprindem câte o țigare. Ne-am luat Marlboro, așa, de drum. Un tip cu accent moldovenesc ne cere cu tupeu un Marlboro. Îi dăm. Are un loc în compartiment și ne propune să stăm jos pe rând. Boierie! Apare un străin cu ochi de câine bătut. Pare că își face curaj și ne cere și el o țigare. Se mai duce un Marlboro. E englez, de vârsta noastră, merge la Istanbul și de acolo, poate, la Damasc. Își cere scuze că a îndrăznit să ne ceară o țigare dar pe ale lui i le-au luat niște țigani, în compartiment. Lui Cristescu nu-i vine să creadă. ”Cum?!”. ”Uite așa”, zice englezul. Fără nici o vorbă, femeile s-au apucat și s-au servit din rucsacul lui cu ce au vrut, sub privirile încruntate ale țiganilor și ale lui, incapabil de reacție. Cristescu se înroșește. ”
Come with me!”, îi spune englezului și scurt, către mine:”Hai!”. Vine după noi și Moldoveanul. Cristescu intră în compartiment cu englezul, vorbind englezește. Recuperează tot ce e la vedere, rucsacul, niște căni de tablă, mărunțișuri. Țiganii par anesteziați. Se pare că scena povestită de englez mai devreme se repetă, de data asta tuciurii fiind fără reacție.
”
This is my flashlight, too!”capătă englezul curaj, smulgând o lanternă din mâna unui mustăcios.
Ne întoarcem plini de voie bună, cu sentimentul unei victorii.
**
Pe englez îl cheamă Mark, tocmai a terminat Istoria și conform unei tradiții britanice, la terminarea facultății face un tur al Europei, cu minimum de mijloace,
Railpass-ul fiind de bază. Ne zgâim la abonamentul plastifiat, apoi, ne luăm inima în dinți și îi cerem să ne arate o carte de credit și îl întrebăm cum se folosește. Cartea de credit e a lui taică-su, doar pentru cazuri de urgență. El nu are încă, de-abia dacă a lucrat ceva
part-time în vacanță, să strângă bani pentru excursie. Ce a lucrat? Asistent de operator de xerox. Repetăm titulatura rar, apoi îl întrebăm ce face un astfel de asistent. Ei, zice Mark, mai schimbam hârtia,
toner-ul și cam orice era nevoie. Apoi discutăm vrute și nevrute, pe unde a mai călătorit până să ajungă în România, despre facultate - ne asigură, cu un aer serios, că la seminarul la care au „pus în scenă” conferința de la Versailles el a dat Transilvania României. Pe bune!(
But seriously now!)
. Ne întrerupe Moldoveanul, care neștiind engleză plecase să amușineze care e treaba cu trecutul graniței. ”E groasă, ăștia cere o adeverință de la servici că ești în concediu. Sau carnet de student. Cine n-are îl dă jos.” Apoi dispare înapoi pe culoar, după noutăți.
Asta este o problemă. Mare. ”Da, băi”, zice Cristescu, ”auzisem și eu de asta dar am uitat complet.” Ne gândim îngrijorați la o soluție. Mark privește întrebător de la unul la celălalt.
”Mark!”, zice Cristescu, ”când vin tipii cu pașapoartele o să le spui că suntem studenți și mergem toți trei la Sofia, la o conferință.” O forfotă cuprinde culoarul și fraze răstite, neinteligibile răzbat până la noi. Poliția e în vagon. Mark se bâlbâie, marcat de moment, dar pare hotărât să ne ajute cu loialitate, repetă la nesfârșit ”
We are all students, we are going to Sofia...”.
Lumea iese pe culoar cu pașapoartele în mână, așteptând „controlul” așa că putem să ne așezăm toți trei pe banchetă, în compartiment. Mark e panicat și ne tot pune întrebări despre scenariu: la ce facultate suntem, care e tema conferinței de la Sofia... ”Improvizează!”zice Cristescu.
Moldoveanul trage brusc ușa compartimentului și ordonă ”La o parte!”. Ne executăm și Moldoveanul ridică bancheta și scoate de sub ea o geantă sport. ”Ăștia caută sub banchete...”, se explică el.
Chiar în momentul ăla apar în cadrul ușii un polițist și un vameș care se uită stupefiați la noi.
”Ce faceți dom'le aici, dezmembrați compartimentul? Ce aveți în geantă?”, îl interpelează pe Moldovean.
Mark, livid la față își începe litania: ”
We are all students...”. Nimeni nu îl bagă în seamă.
”N-am nimic dom'le, am un rahat, ce să am..uite!”zice Moldoveanul trăgând fermoarul genții. Ne lungim gâturile, în așteptare. Geanta este plină ochi cu papiote de ață de cusut, bej.
”De unde sunteți?”întreabă polițistul care examinează pașaportul Moldoveanului.
”Din Buzău”,răspunde el.
”Din Buzău...”zice polițistul.”Și-a mai rămas, dom'le, vreo papiotă în Buzău?”.
”Ei asta-i acuma, păcatele mele...”,protestează Moldoveanul.
”Veniți, vă rog, cu noi”, i-o taie polițistul și ne ștampilează grăbit pașapoartele.
Mark mai apucă să îngaime ”
Youth conference on the treaty of Trianon..” și se prăbușește epuizat pe banchetă.
***
Moldoveanul se întoarce binedispus și ne mai cere un Marlboro.
”Mai dă-i încolo de șpaganiști!”dă el din mână a lehamite. ”Mai bine ia zi-i lu' Mark așa cum îți spui eu. Ia zi, Mark, se f*t bine englezoaicele?” Promite să fie amuzant, așa că îi traduc lui Mark întrebarea.
Mark se înroșește până în vârful urechilor și începe să bâlbâie un răspuns.
Moldoveanul i-o taie cu un gest din încheietura mâinii și continuă:”Zi-i că dacă f*t eu o englezoaică, mă caută aia cu canapeaua în spate!” Și îi exemplifică lui Mark, care râde, cum se cară o canapea în cârcă.
Suntem rupți de oboseală, ne întindem pe jos, rezemați de ușă.
”Nu vă culcați că acum se urcă bulgarii”, ne avertizează Moldoveanul.
****
Suntem în gara din Sofia. E trecut bine de miezul nopții și e pustiu, până și pegra specifică gărilor pare că s-a dus la culcare. Ne uităm de jur împrejur cu ochii cârpiți de somn. Încotro, acum?
Cristescu fixează panoul de plecări/sosiri, scris cu chirilice.
”Am o idee..”.
*****
A treia zi de mers de-a lungul și de-a latul Bulgariei. Suntem într-un orășel din sud, aproape de granița cu Grecia. Marea idee era ca seara să găsim un tren de noapte, pentru a economisi banii de cazare. Seara ne urcam într-un tren de noapte, vorbeam cu nașu' care ne încuia doar pe noi într-un compartiment. Dimineața ne făceam toaleta în gară,
army style, spălat pe dinți și zonele cu pilozități și apoi hoinăream toată ziulica. Aveam să descoperim că Bulgaria e totuși o țară mică, cu puține orașe.
Acum am decis să înnoptăm într-o pensiune ieftină, deschisă de un grec, pe a cărei terasă ne aflăm.
Vedem pentru prima oară mobilier de terasă din plastic alb, Cristescu se tot fâțâie pe scaun, testând incredul rezistența plasticului apoi conchide admirativ:”Mă simt ca în occident pe terasa asta. Oare când or să apară și la noi locuri de-astea?”. Grecul are niște dozatoare de suc, de diverse culori. Alegem un suc de un verde nenatural. ”
What is this?”întrebăm. ”
Kiwi”răspunde grecul. ”
What is kiwi?”. Grecul gesticulează un pic, căutând vorbe care nu vin, apoi dă din umeri resemnat. ”
Kiwi.”
Bem suc verde de kiwi de la dozator pe terasa cu mobilier de plastic alb. Pare un moment perfect în timp.
”Cred că nu am băut în viața mea ceva mai bun”, zice Cristescu.
”Asta-i clar”, răspund eu.”Hai, mai stăm?”
Îmi cumpărasem un tricou și o pereche de pantaloni și nu-mi doream decât să fac un duș lung și să mă schimb.
”Mai stai un pic”, zice Cristescu,”sunt două tipe geană pe noi. Nu te întoarce, că vine una”. Apoi, după o pauză, șoptește rapid: ”Blonda-i a mea, bruneta-i a ta.”
”Bună seara”, spune bruneta într-o engleză aproximativă,”prietena mea și cu mine v-am auzit vorbind și avem un mic dezacord. Pare că vorbiți italiană, dar nu este, pentru că eu vorbesc bine italiana. Eu am zis că este probabil spaniolă, iar prietena mea zice că este totuși italiană, dar probabil un dialect din sud. Ne puteți spune ce limbă vorbiți?” Chicotesc amuzat, gata să clarific neînțelegerea când îl aud pe Cristescu spunând:
”
You are right! We are spanish. But, please! Come to our table!”Și o invită și pe blondă cu un gest larg pe scaunul de lângă el. Dau să protestez dar Cristescu mă întrerupe:”
Cinque minutos, Manolito și pe urmă
urcamos și schimbamos pantalonos, ce vrei tu.
Por favor!”
Ai caramba...
