Business as usual

Ne-a vizitat Mirela împreună cu Heather, prietena ei londoneză. Am reținut un leit-motiv: ”You're in my country now!”. Spus cu accent puternic. Iar Mirela vorbește acum o engleză de la mama ei. You've come a long way, baby.

Auzită în seara asta, pe România Cultural: ca emigrant pierzi vreo zece ani - de-aia Andrei Șerban pare mai tânăr cu zece ani.

”Midnight in Paris” a fost preferatul meu anul trecut. Azi am văzut avanpremiera la ”To Rome with love”. tot de Woody Allen. E din ce în ce mai bine, WA îmbătrânește frumos. Filmele lui sunt divertisment de cea mai bună calitate. Roberto Benigni e minunat iar personajul lui Alec Baldwin e o găselniță (Penelope Cruz îmi amintește de rolul fenomenal din  Non ti muovere). Probabil că WA are o cultură psihologică extensivă atât din lecturi dar și, mai ales, din postura de client. Ce să zic? Minunat, s-a filmat în perimetrul în care am stat în mica noastră ședere la Roma, Piazza di Spagna, la restaurantul care ne-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut.

În Nouvel Obs e un articol despre satul vampirilor și vârcolacilor din Bulgaria (undeva în sud, către granița cu turcii). Cu referințe la Vlad și Bram, dar trăgând de hartă în jos. Vezi, a fost de ajuns best-seller-ul Kostovei că acum bulgarii ne-o iau înainte și în vampirologie.

Am cont pe PayPal. Altfel nu se mai poate. Asta e, dar aici trag linia - Facebook never.

Mi-a venit așa, la serviciu, când o colegă se plângea că fiul ei vrea iPhone, iPad dar nu mai pune mâna pe carte. ”Zii așa, iCarte - iParte.”

Destul de spooky faza cu serial-killer-ul care a ucis-o pe japoneză la Măgura - practic lângă noi. Mă miram când veneam acasă după tura de noapte ce e cu atâtea mașini de poliție și care de televiziune. Asta era. M-am bucurat că nu era Cristina în țară să se panicheze. Acum a auzit.

I've got mail!

Mi-am făcut câteva abonamente așa că trebuia să pun o cutie poștală. Cea veche fusese dată jos când am pus termosistemul și de atunci tot găseam scrisori și facturi în rama ușii. Cutia poștală veche era urâtă pur și simplu așa că am căutat ceva care să mă satisfacă. După căutări și deliberări, casa noastră provensală are o cutie poștală americană - suburbană, după cum o descrie ambalajul.
În primul rând pentru că se poate verifica direct din mașină, cât timp se deschide ușa de la garaj.
Pe urmă, dă bine cu preeria de la noi.
Să nu credeți că e vreo „scumpete” - a costat 60 RON la Mr. Bricolage și e făcută chiar în S.U. ale A.

Le regard de Plantu

Am cumpărat selecția hebdomadară Le Monde (în chioșcurile Inmedio și Relay cotidienele franceze apar cel mai devreme a doua zi, iar dacă te abonezi la ei vin o dată pe săptămână, așa că la selection hebdomadaire rămâne alternativa rațională).  Asta e caricatura de primă pagină, apărută în cotidianul de miercuri, 15 august.

Orele serii

Mi-am făcut un obicei, de când sunt singur acasă, ca seara să trag o narghilea pe terasă, înainte de culcare. Ascult, pe satelit FIP, preferatul meu din ultima vreme.  Night cap - vișinata de la taica popa.

Apoi, în dormitor, România Cultural, și cartea de pe noptieră.
În seara asta, România Cultural a fost ștearsă și am intrat pe internet. Pe eTeatru - Alice în Țara Minunilor, not my cup of tea. Pe BBC4 Extra singura chestie mai de doamne ajută era „Ocolul lumii în 80 de zile”, dar  era deja episodul 3. Am căutat ceva în franceză și dau peste un teatru radiofonic al radioului olandez internațional, un polar. Meurtre au chantier naval. Tari olandejii ăștia.

La drum cu Cristescu

Suntem în anul 1990. Suntem liberi. De aceea stăm la o coadă infernală pentru a ne lua pașapoartele. Nu-i nimic, e ultima coadă la care mai stăm. Pe urmă, lumea e a noastră. Avem, și eu și Cristescu, 22 de ani.
Într-un târziu  ieșim, tracasați și șifonați, cu pașapoartele verzi în mână, pe care încă scrie Republica Socialistă România.
OK, avem pașapoartele, unde mergem? Cristescu se uită la ceas,”Hai în Bulgaria. E încă devreme, dacă ne mișcăm bine, diseară suntem la Sofia”. Ne interesăm de tren, e un rapid de Istanbul care pleacă puțin după prânz, care trece prin Sofia. Începem să sunăm la prieteni, la cunoscuți. V ne poate împrumuta 5000 de lei, dar numai până la salariu. Sărim într-un taxi.  Deja suntem în criză de timp, nu mai avem timp de bagaje, plecăm așa, cu mâinile în buzunar. O oprire mai întâi, la hotel București, de unde cumpărăm leva de la valutiști. ”O să luăm ceva marfă din Bulgaria și ne scoatem noi banii”, pare convins Cristescu.

*

Ajungem la gară chiar când este tras trenul la peron. Încă înainte de a opri este năpădit de o mare de oameni care forțează ușile, împing pe ferestre niște genți imense de rafie, mârâie și înjură. Oftez. M-am săturat de înghesuială și înghionteli. ”Nu-ți face griji”, spune Cristescu, ”avem bilete cu loc.” Așteptăm, calmi, să se termine asaltul. Deja, culoarele sunt vizibil ticsite de oameni și bagaje, e greu să ajungi la orice compartiment.
Urcăm și suntem întâmpinați cu priviri batjocoritoare și iritate. Agresiunea de mai devreme se finalizase cu dezlipirea tuturor plăcuțelor de tablă cu numerele corespunzătoare compartimentelor, locurilor. Sub urmele proaspete de prenadez se lățesc rânjete, gata de harță. Ne resemnăm și ne aprindem câte o țigare. Ne-am luat Marlboro, așa, de drum. Un tip cu accent moldovenesc ne cere cu tupeu un Marlboro. Îi dăm. Are un loc în compartiment și ne propune să stăm jos pe rând. Boierie! Apare un străin cu ochi de câine bătut. Pare că își face curaj și ne cere și el o țigare. Se mai duce un Marlboro. E englez, de vârsta noastră, merge la Istanbul și de acolo, poate, la Damasc. Își cere scuze că a îndrăznit să ne ceară o țigare dar pe ale lui i le-au luat niște țigani, în compartiment. Lui Cristescu nu-i vine să creadă. ”Cum?!”. ”Uite așa”, zice englezul. Fără nici o vorbă, femeile s-au apucat și s-au servit din rucsacul lui cu ce au vrut, sub privirile încruntate ale țiganilor și ale lui, incapabil de reacție.  Cristescu se înroșește. ”Come with me!”, îi spune englezului și scurt, către mine:”Hai!”. Vine după noi și Moldoveanul. Cristescu intră în compartiment cu englezul, vorbind englezește. Recuperează tot ce e la vedere, rucsacul, niște căni de tablă, mărunțișuri. Țiganii par anesteziați. Se pare că scena povestită de englez mai devreme se repetă, de data asta tuciurii fiind fără reacție.
”This is my flashlight, too!”capătă englezul curaj, smulgând o lanternă din mâna unui mustăcios.
Ne întoarcem plini de voie bună, cu sentimentul unei victorii.

**

Pe englez îl cheamă Mark, tocmai a terminat Istoria și conform unei tradiții britanice, la terminarea facultății face un tur al Europei, cu minimum de mijloace, Railpass-ul fiind de bază. Ne zgâim la abonamentul plastifiat, apoi, ne luăm inima în dinți și îi cerem să ne arate o carte de credit și îl întrebăm cum se folosește. Cartea de credit e a lui taică-su, doar pentru cazuri de urgență. El nu are încă, de-abia dacă a lucrat ceva part-time în vacanță, să strângă bani pentru excursie.  Ce a lucrat? Asistent de operator de xerox. Repetăm titulatura rar, apoi îl întrebăm ce face un astfel de asistent. Ei, zice Mark, mai schimbam hârtia, toner-ul și cam orice era nevoie. Apoi discutăm vrute și nevrute, pe unde a mai călătorit până să ajungă în România, despre facultate - ne asigură, cu un aer serios, că la seminarul la care au „pus în scenă” conferința de la Versailles el a dat Transilvania României. Pe bune!(But seriously now!). Ne întrerupe Moldoveanul, care neștiind engleză plecase să amușineze care e treaba cu trecutul graniței. ”E groasă, ăștia cere o adeverință de la servici că ești în concediu.  Sau carnet de student. Cine n-are îl dă jos.”  Apoi dispare înapoi pe culoar, după noutăți.
Asta este o problemă. Mare. ”Da, băi”, zice Cristescu, ”auzisem și eu de asta dar am uitat complet.” Ne gândim îngrijorați la o soluție. Mark privește întrebător de la unul la celălalt.
”Mark!”, zice Cristescu, ”când vin tipii cu pașapoartele o să le spui că suntem studenți și mergem toți trei la Sofia, la o conferință.” O forfotă cuprinde culoarul și fraze răstite, neinteligibile răzbat până la noi. Poliția e în vagon. Mark se bâlbâie, marcat de moment, dar pare hotărât să ne ajute cu loialitate, repetă la nesfârșit ”We are all students, we are going to Sofia...”.
Lumea iese pe culoar cu pașapoartele în mână, așteptând „controlul” așa că putem să ne așezăm toți trei pe banchetă, în compartiment. Mark e panicat și ne tot pune întrebări despre scenariu: la ce facultate suntem, care e tema conferinței de la Sofia... ”Improvizează!”zice Cristescu.
Moldoveanul trage brusc ușa compartimentului și ordonă ”La o parte!”. Ne executăm și Moldoveanul ridică bancheta și scoate de sub ea o geantă sport. ”Ăștia caută sub banchete...”, se explică el.
Chiar în momentul ăla apar în cadrul ușii un polițist și un vameș care se uită stupefiați la noi.
”Ce faceți dom'le aici, dezmembrați compartimentul? Ce aveți în geantă?”, îl interpelează pe Moldovean.
Mark, livid la față își începe litania: ”We are all students...”. Nimeni nu îl bagă în seamă.
”N-am nimic dom'le, am un rahat, ce să am..uite!”zice Moldoveanul trăgând fermoarul genții. Ne lungim gâturile, în așteptare. Geanta este plină ochi cu papiote de ață de cusut, bej.
”De unde sunteți?”întreabă polițistul care examinează pașaportul Moldoveanului.
”Din Buzău”,răspunde el.
”Din Buzău...”zice polițistul.”Și-a mai rămas, dom'le, vreo papiotă în Buzău?”.
”Ei asta-i acuma, păcatele mele...”,protestează Moldoveanul.
”Veniți, vă rog, cu noi”, i-o taie polițistul și ne ștampilează grăbit pașapoartele.
Mark mai apucă să îngaime ”Youth conference on the treaty of Trianon..” și se prăbușește epuizat pe banchetă.

***

Moldoveanul se întoarce binedispus și ne mai cere un Marlboro.
”Mai dă-i încolo de șpaganiști!”dă el din mână a lehamite.  ”Mai bine ia zi-i lu' Mark așa cum îți spui eu. Ia zi, Mark, se f*t bine englezoaicele?”  Promite să fie amuzant, așa că îi traduc lui Mark întrebarea.
Mark se înroșește până în vârful urechilor și începe să bâlbâie un răspuns.
Moldoveanul i-o taie cu un gest din încheietura mâinii și continuă:”Zi-i că dacă f*t eu o englezoaică, mă caută aia cu canapeaua în spate!” Și îi exemplifică lui Mark, care râde, cum se cară o canapea în cârcă.
Suntem rupți de oboseală, ne întindem pe jos, rezemați de ușă.
”Nu vă culcați că acum se urcă bulgarii”, ne avertizează Moldoveanul.

****

 Suntem în gara din Sofia. E trecut bine de miezul nopții și e pustiu, până și pegra specifică gărilor pare că s-a dus la culcare. Ne uităm de jur împrejur cu ochii cârpiți de somn. Încotro, acum?
Cristescu fixează panoul de plecări/sosiri, scris cu chirilice.
”Am o idee..”.

*****

A treia zi de mers de-a lungul și de-a latul Bulgariei.  Suntem într-un orășel din sud, aproape de granița cu Grecia. Marea idee era ca seara să găsim un tren de noapte, pentru a economisi banii de cazare. Seara ne urcam într-un tren de noapte, vorbeam cu nașu' care ne încuia doar pe noi într-un compartiment. Dimineața ne făceam toaleta în gară, army style, spălat pe dinți și zonele cu pilozități și apoi hoinăream toată ziulica. Aveam să descoperim că Bulgaria e totuși o țară mică, cu puține orașe.
Acum am decis să înnoptăm într-o pensiune ieftină, deschisă de un grec, pe a cărei terasă ne aflăm.
Vedem pentru prima oară mobilier de terasă din plastic alb, Cristescu se tot fâțâie pe scaun, testând incredul rezistența plasticului apoi conchide admirativ:”Mă simt ca în occident pe terasa asta. Oare când or să apară și la noi locuri de-astea?”. Grecul are niște dozatoare de suc, de diverse culori. Alegem un suc de un verde nenatural. ”What is this?”întrebăm. ”Kiwi”răspunde grecul. ”What is kiwi?”. Grecul gesticulează un pic, căutând vorbe care nu vin, apoi dă din umeri resemnat. ”Kiwi.”
Bem suc verde de kiwi de la dozator pe terasa cu mobilier de plastic alb. Pare un moment perfect în timp.
”Cred că nu am băut în viața mea ceva mai bun”, zice Cristescu.
”Asta-i clar”, răspund eu.”Hai, mai stăm?”
Îmi cumpărasem un tricou și o pereche de pantaloni și nu-mi doream decât să fac un duș lung și să mă schimb.
”Mai stai un pic”, zice Cristescu,”sunt două tipe geană pe noi. Nu te întoarce, că vine una”. Apoi, după o pauză, șoptește rapid: ”Blonda-i a mea, bruneta-i a ta.”

”Bună seara”, spune bruneta într-o engleză aproximativă,”prietena mea și cu mine v-am auzit vorbind și avem un mic dezacord. Pare că vorbiți italiană, dar nu este, pentru că eu vorbesc bine italiana. Eu am zis că este probabil spaniolă, iar prietena mea zice că este totuși italiană, dar probabil un dialect din sud. Ne puteți spune ce limbă vorbiți?” Chicotesc amuzat, gata să clarific neînțelegerea când îl aud pe Cristescu spunând:
”You are right! We are spanish. But, please! Come to our table!”Și o invită și pe blondă cu un gest larg pe scaunul de lângă el. Dau să protestez dar Cristescu mă întrerupe:”Cinque minutos, Manolito și pe urmă urcamos și schimbamos pantalonos, ce vrei tu. Por favor!”
Ai caramba...

Mon repos

Petrec destul de mult timp în dormitor, deseori ziua. Asta nu e o afirmație pe care ar face-o Indiana Jones, dar Indy nu lucrează ture de noapte și nu cred că simte, câteodată, că are un ficat de două kilograme. Dormitorul este de multe ori și biroul jumătății mele mai bune, așa că stilistic trebuie să ne împace pe amândoi . Încă mă trezesc cu senzația de vacanță la pensiune.

De şcoală veche

 Mi se uzase lanţul la DHS-ul meu şi a trebuit să-l las "în oraş", legat de balustradă, pe palier. I-am luat lanţ nou şi am tot amânat să-l schimb. Când mi-am făcut timp... stupoare, mi-au furat DHS-ul. Aşa, cu lanţul paradit şi cu roata spate slăbită. Aproape uitasem. Se întâmplă cam la doi ani. Se "curăţă" toată scara, de sus până jos - de-aia am avut mereu cele mai ieftine biciclete de pe piaţă, tot dispăreau la un moment dat, nu poţi lupta cu asta. Rombike, DHS şi alte chinezării luate de la Bucur-Obor, pe urmă Metro, când s-a înfiinţat şi, ultima, de la DHS. 
Prima bicicletă furată a fost Sputnik-ul dat de tata. Tot aşa, a dispărut, pe vremea lui Ceaşcă, de pe palier.
Asta a durut, alta nici n-am mai primit/luat, mult timp. De fapt până la junghiurile chinezeşti. Care mă făceau mereu să regret sovietica cu care făcusem atâţia kilometri.
Şi nu ştiu cum, mi-am dat seama că acum am garaj. Pot să-mi iau o bicicletă. Una adevărată, care nu are componente din Taiwan sau China.
Între timp lumea s-a schimbat, alte vremuri, alte bambine. Colegul meu R are şi o mică afacere, aduce bicicletele Colnago în Românica, aşa că am beneficiat de toată asistenţa posibilă.
R are o cursieră de carbon, ţin minte că odată, după o noapte, plecam de la serviciu şi i-am văzut bicicleta rezemată de balustrada de la intrare. Ştiam că bicicletele de carbon sunt uşoare, dar cât de uşoare? Am luat-o cu o mână de cadru, dozându-mi forţa pentru ceva uşor şi tot "am smuls-o", era mult mai uşoară decât mi-am putut imagina. Mult. Cred că rămăsesem cu etalonul Sputnik-ului pe care îl căram patru etaje pe scări, la bloc. Totuşi, era ceva cu cursierele astea noi care nu se pupa cu ce mi-aş fi dorit. Probabil doream o compensare pentru sovietica furată, sau mai bine un Peugeot pe baieuri, cum vedeam când şi când pe vremea lui Ceaşcă şi salivam ca după "maşini străine". Ce dezamăgire imensă am avut după revoluţie când am aflat că s-a terminat cu bicicletele Peugeot. Că Pif a dat faliment, etc. Atunci, când puteam şi eu să repar toate frustrările din comunism se părea că fatalitatea conspira împotriva mea.
Aşa că, i-am explicat lui R că îmi doresc o bicicletă cu cadru de oţel, stil Reynolds, dar cu toate îmbunătăţirile tehnologice de azi - ţin minte că mecanica Sputnik-ului era o teroare, cam ca mecanica Daciei.
Doream un schimbător precis, fiabil, la care să pot utiliza facil toate vitezele, fără "dereglări".
R şi partenerul lui mi-au oferit tot ce mi-am dorit.  Şi mai mult.
O bicicletă cu cadru de oţel, Colnago, mecanică Campagnolo, totul la 9 Kg.
Basil m-a întrebat "E de carbon?". "Nu", zic eu,"e de oţel". "Oţel?",se miră Basil. "Da", zic eu,"cu oţelul la cursiere este cam cum e cu vinilul şi lămpile în audio". A zâmbit. Încă încearcă să mă convingă să abandonez ideea cu discurile de vinil şi amplificarea pe lămpi. Oricum, audiograma mea anuală nu arată deloc bine. Nu cred că ar mai fi relevantă pentru mine diferenţa de care îmi vorbeşte Basil dacă aş trece la digital. Sau de la oţel la carbon. Aleg Pif-ul.

Le vol Tarom en provenance de...

Citită în Dilema - prea bună pentru a nu o reproduce. După ce a concertat în orașul croat Pula, cântăreața Inna a postat pe Twitter:„Pula was amazing tonight!”.

Prin 88 începusem de la „palete” la Otopeni și în micul birou de la sol se anunță venirea unui tupolev al Taromului care fusese închiriat la iugoslavi. Tavi se uită pe lista aterizărilor și strigă frenetic „Băi, dă difuzorul mai tare!” Mă uit întrebător. „Ăsta vine de la Pula, din Croația, sunt curios cum îl anunță L”.
L era una din frumoasele aeroportului, fata unui potentat al zilei, care făcea anunțurile de sosiri și îmbarcări în câteva limbi de circulație internațională.

Totul are sens acum

Abia acum descopăr acest flash-mob. Într-o seară, eram la trattoria de la Dorobanți cu Cristina și Dora. Lângă noi un grup de dansatori serviți de un chelner gen Filantropica - era ofticat fiindcă mîncau puțin, toată lumea ciugulea dintr-o farfurie de paste cu prosciuto. Oricum, aveau niște corpuri gen Giacometti.
Apoi a sosit unul dintre dansatorii din clip și l-au întrebat cum a ieșit. Era entuziasmat și am înțeles că fusese un soi de eveniment de lansare pentru Pina. L-au întrebat cum e filmul. Și dacă e ceva remarcabil. Tipul a spus că a rămas impresionat că unii dansatori erau „bătrâni”.

Mama a stat câteva zile la mine - „la aer curat” - și-a descoperit o fibroză și a luat o mică pauză de la viața la țară. Seara, invariabil, ne luam de citit și o scoteam pe Maia în padoc - toată lumea la aer. Maia este de o gelozie feroce, se interpune violent între Iasmine și Rubin, noii parteneri, împreună cu Mariaj, de ieșit afară.

Mama a observat cum Copilu mănâncă stând culcat. Cred și eu, e terminat de la alergat. Ar fi frumos odată un cros pentru alergători și câinii lor. Nu știu cum ar interacționa câinii între ei... ar fi amuzant.

Azi-noapte am lucrat ultimul segment de la 5 la 7. A trebuit să beau o cafea la 5 ca să pun rotițele în mișcare, ceea ce este o veste proastă, înseamnă că acasă oricât aș fi de obosit o să mă foiesc încă vreo două ore până adorm. Am luat hotărârea să ud florile, să iau slipul și să plec la mare, să dorm pe șezlong. Am ajuns repede la Azur, unde bătea vântul și nu puteau fi deschise umbrelele. Noroc că soarele a fost mai mult în nori. Mi-am pus un prosop peste ochi și am dormit cu mult spor.

Triatlonul de la Mamaia s-a mutat la București. Se va înota in Dâmbovița, între Biblioteca Națională și Piața Unirii, pe traseul unde se bălăceau copiii străzii. Colegul meu PR va participa într-o ștafetă, pe cursiera lui Colnago.

După o lungă așteptare a sosit biroul Cristinei, replica unui birou de căpitan de velier britanic - e o întreagă colecție de mobilier maritim. Poze când mă mobilizez să-l asamblez.

Am fost într-o seară în vizită la Cristescu, la ce tinde să devină întâlnirea anuală a fraților Cristescu. Am venit pregătit să gătesc coze di mare, inclusiv cu un șorț de bucătărie - eram îmbrăcat tot în alb. Midiile au ieșit minunat, iar Florin a dorit să-mi facă un portret citind și cu pălăria de panama. Abia aștept fotografiile!