Pare familiar?

Living-ul casei din Corbeanca face carieră.

Venirea scrisorii de la Bayreuth este un moment așteptat al anului. Cu angoasele lui - dacă se rătăcește/pierde cumva scrisoarea și pierd locul în waiting list?
Anul ăsta a sosit spre ușurarea mea. Cu noutăți: o nouă montare a tetralogiei în care joacă și Sorin Coliban - în Siegfried și Das Rheingold, rolul lui Fafner. Oricum, nu mă ambalez, mai am vreo cinci ani buni de așteptat.  Cam cum era cu așteptarea la Dacia sau telefon, pe vremuri.

Am fost la botezul nepoatei mele, Isabelle. Un copil care nu a plâns, nu s-a speriat, o înțeleaptă care observa   detașată ce (i) se întâmpla. Apoi am mers la o bere cu Silvana, părinții mei, Evanghelia, prietena Silvanei și finii ei. Tot încercam, în glumă, să-i conving pe tata și mama, dacă renunță la albine, să se mute la Constanța. Acum, parcă mi se pare din ce în ce mai mult o idee bună. Deși reumatismul nu mai face marea așa tentantă pentru tata. Țin minte și acum când eram mititel și tata pleca să înoate iar lumea se mira când vedea cât de departe în larg a ajuns. Sau când mi-a pus pentru prima oară vizor (rusesc, gen borcan) și snorkel și m-a băgat în apă, cu colac, nu știam să înot. Curiozitatea și teama când am văzut un crab ce părea gigantic.

Că veni vorba de scufundări, am găsit la Buzău o fabrică unde să fac revizia la butelia de scufundare. Au curățat minunata vopsea metalizată albastră și i-au tras o vopsea galbenă de tot râsul, se ia cu unghia. O să o ia înapoi să mai facă o încercare - cică nu s-a polimerizat, orice o mai însemna și asta. Mi-e dor de o scufundare.

La MNAR e o expoziție temporară cu sculptură în lemn din depozitele muzeului. Cred că am devenit fan Maitec.

M-am văzut cu Alex, în plină formă, în vizită pe-acasă. Plănuiește să alerge semi-maratonul de la Versailles și pentru asta a trebuit să obțină un certificat medical. Cu titlu de recomandare, medicul i-a spus că ar trebui să mai piardă vreo trei kilograme până la cursă. Și Alex arată mai atletic ca niciodată! Ce ar mai zice de mine, care la vizita medicală anuală am fost catalogat „obez gradul unu”.

Au început Nocturnele baroce la Biblioteca Națională. Minunat a fost în seara asta, îmi pare rău că mâine fiind de serviciu pierd o seară. Și e gratis.

Business as usual

Ne-a vizitat Mirela împreună cu Heather, prietena ei londoneză. Am reținut un leit-motiv: ”You're in my country now!”. Spus cu accent puternic. Iar Mirela vorbește acum o engleză de la mama ei. You've come a long way, baby.

Auzită în seara asta, pe România Cultural: ca emigrant pierzi vreo zece ani - de-aia Andrei Șerban pare mai tânăr cu zece ani.

”Midnight in Paris” a fost preferatul meu anul trecut. Azi am văzut avanpremiera la ”To Rome with love”. tot de Woody Allen. E din ce în ce mai bine, WA îmbătrânește frumos. Filmele lui sunt divertisment de cea mai bună calitate. Roberto Benigni e minunat iar personajul lui Alec Baldwin e o găselniță (Penelope Cruz îmi amintește de rolul fenomenal din  Non ti muovere). Probabil că WA are o cultură psihologică extensivă atât din lecturi dar și, mai ales, din postura de client. Ce să zic? Minunat, s-a filmat în perimetrul în care am stat în mica noastră ședere la Roma, Piazza di Spagna, la restaurantul care ne-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut.

În Nouvel Obs e un articol despre satul vampirilor și vârcolacilor din Bulgaria (undeva în sud, către granița cu turcii). Cu referințe la Vlad și Bram, dar trăgând de hartă în jos. Vezi, a fost de ajuns best-seller-ul Kostovei că acum bulgarii ne-o iau înainte și în vampirologie.

Am cont pe PayPal. Altfel nu se mai poate. Asta e, dar aici trag linia - Facebook never.

Mi-a venit așa, la serviciu, când o colegă se plângea că fiul ei vrea iPhone, iPad dar nu mai pune mâna pe carte. ”Zii așa, iCarte - iParte.”

Destul de spooky faza cu serial-killer-ul care a ucis-o pe japoneză la Măgura - practic lângă noi. Mă miram când veneam acasă după tura de noapte ce e cu atâtea mașini de poliție și care de televiziune. Asta era. M-am bucurat că nu era Cristina în țară să se panicheze. Acum a auzit.

I've got mail!

Mi-am făcut câteva abonamente așa că trebuia să pun o cutie poștală. Cea veche fusese dată jos când am pus termosistemul și de atunci tot găseam scrisori și facturi în rama ușii. Cutia poștală veche era urâtă pur și simplu așa că am căutat ceva care să mă satisfacă. După căutări și deliberări, casa noastră provensală are o cutie poștală americană - suburbană, după cum o descrie ambalajul.
În primul rând pentru că se poate verifica direct din mașină, cât timp se deschide ușa de la garaj.
Pe urmă, dă bine cu preeria de la noi.
Să nu credeți că e vreo „scumpete” - a costat 60 RON la Mr. Bricolage și e făcută chiar în S.U. ale A.

Le regard de Plantu

Am cumpărat selecția hebdomadară Le Monde (în chioșcurile Inmedio și Relay cotidienele franceze apar cel mai devreme a doua zi, iar dacă te abonezi la ei vin o dată pe săptămână, așa că la selection hebdomadaire rămâne alternativa rațională).  Asta e caricatura de primă pagină, apărută în cotidianul de miercuri, 15 august.

Orele serii

Mi-am făcut un obicei, de când sunt singur acasă, ca seara să trag o narghilea pe terasă, înainte de culcare. Ascult, pe satelit FIP, preferatul meu din ultima vreme.  Night cap - vișinata de la taica popa.

Apoi, în dormitor, România Cultural, și cartea de pe noptieră.
În seara asta, România Cultural a fost ștearsă și am intrat pe internet. Pe eTeatru - Alice în Țara Minunilor, not my cup of tea. Pe BBC4 Extra singura chestie mai de doamne ajută era „Ocolul lumii în 80 de zile”, dar  era deja episodul 3. Am căutat ceva în franceză și dau peste un teatru radiofonic al radioului olandez internațional, un polar. Meurtre au chantier naval. Tari olandejii ăștia.

La drum cu Cristescu

Suntem în anul 1990. Suntem liberi. De aceea stăm la o coadă infernală pentru a ne lua pașapoartele. Nu-i nimic, e ultima coadă la care mai stăm. Pe urmă, lumea e a noastră. Avem, și eu și Cristescu, 22 de ani.
Într-un târziu  ieșim, tracasați și șifonați, cu pașapoartele verzi în mână, pe care încă scrie Republica Socialistă România.
OK, avem pașapoartele, unde mergem? Cristescu se uită la ceas,”Hai în Bulgaria. E încă devreme, dacă ne mișcăm bine, diseară suntem la Sofia”. Ne interesăm de tren, e un rapid de Istanbul care pleacă puțin după prânz, care trece prin Sofia. Începem să sunăm la prieteni, la cunoscuți. V ne poate împrumuta 5000 de lei, dar numai până la salariu. Sărim într-un taxi.  Deja suntem în criză de timp, nu mai avem timp de bagaje, plecăm așa, cu mâinile în buzunar. O oprire mai întâi, la hotel București, de unde cumpărăm leva de la valutiști. ”O să luăm ceva marfă din Bulgaria și ne scoatem noi banii”, pare convins Cristescu.

*

Ajungem la gară chiar când este tras trenul la peron. Încă înainte de a opri este năpădit de o mare de oameni care forțează ușile, împing pe ferestre niște genți imense de rafie, mârâie și înjură. Oftez. M-am săturat de înghesuială și înghionteli. ”Nu-ți face griji”, spune Cristescu, ”avem bilete cu loc.” Așteptăm, calmi, să se termine asaltul. Deja, culoarele sunt vizibil ticsite de oameni și bagaje, e greu să ajungi la orice compartiment.
Urcăm și suntem întâmpinați cu priviri batjocoritoare și iritate. Agresiunea de mai devreme se finalizase cu dezlipirea tuturor plăcuțelor de tablă cu numerele corespunzătoare compartimentelor, locurilor. Sub urmele proaspete de prenadez se lățesc rânjete, gata de harță. Ne resemnăm și ne aprindem câte o țigare. Ne-am luat Marlboro, așa, de drum. Un tip cu accent moldovenesc ne cere cu tupeu un Marlboro. Îi dăm. Are un loc în compartiment și ne propune să stăm jos pe rând. Boierie! Apare un străin cu ochi de câine bătut. Pare că își face curaj și ne cere și el o țigare. Se mai duce un Marlboro. E englez, de vârsta noastră, merge la Istanbul și de acolo, poate, la Damasc. Își cere scuze că a îndrăznit să ne ceară o țigare dar pe ale lui i le-au luat niște țigani, în compartiment. Lui Cristescu nu-i vine să creadă. ”Cum?!”. ”Uite așa”, zice englezul. Fără nici o vorbă, femeile s-au apucat și s-au servit din rucsacul lui cu ce au vrut, sub privirile încruntate ale țiganilor și ale lui, incapabil de reacție.  Cristescu se înroșește. ”Come with me!”, îi spune englezului și scurt, către mine:”Hai!”. Vine după noi și Moldoveanul. Cristescu intră în compartiment cu englezul, vorbind englezește. Recuperează tot ce e la vedere, rucsacul, niște căni de tablă, mărunțișuri. Țiganii par anesteziați. Se pare că scena povestită de englez mai devreme se repetă, de data asta tuciurii fiind fără reacție.
”This is my flashlight, too!”capătă englezul curaj, smulgând o lanternă din mâna unui mustăcios.
Ne întoarcem plini de voie bună, cu sentimentul unei victorii.

**

Pe englez îl cheamă Mark, tocmai a terminat Istoria și conform unei tradiții britanice, la terminarea facultății face un tur al Europei, cu minimum de mijloace, Railpass-ul fiind de bază. Ne zgâim la abonamentul plastifiat, apoi, ne luăm inima în dinți și îi cerem să ne arate o carte de credit și îl întrebăm cum se folosește. Cartea de credit e a lui taică-su, doar pentru cazuri de urgență. El nu are încă, de-abia dacă a lucrat ceva part-time în vacanță, să strângă bani pentru excursie.  Ce a lucrat? Asistent de operator de xerox. Repetăm titulatura rar, apoi îl întrebăm ce face un astfel de asistent. Ei, zice Mark, mai schimbam hârtia, toner-ul și cam orice era nevoie. Apoi discutăm vrute și nevrute, pe unde a mai călătorit până să ajungă în România, despre facultate - ne asigură, cu un aer serios, că la seminarul la care au „pus în scenă” conferința de la Versailles el a dat Transilvania României. Pe bune!(But seriously now!). Ne întrerupe Moldoveanul, care neștiind engleză plecase să amușineze care e treaba cu trecutul graniței. ”E groasă, ăștia cere o adeverință de la servici că ești în concediu.  Sau carnet de student. Cine n-are îl dă jos.”  Apoi dispare înapoi pe culoar, după noutăți.
Asta este o problemă. Mare. ”Da, băi”, zice Cristescu, ”auzisem și eu de asta dar am uitat complet.” Ne gândim îngrijorați la o soluție. Mark privește întrebător de la unul la celălalt.
”Mark!”, zice Cristescu, ”când vin tipii cu pașapoartele o să le spui că suntem studenți și mergem toți trei la Sofia, la o conferință.” O forfotă cuprinde culoarul și fraze răstite, neinteligibile răzbat până la noi. Poliția e în vagon. Mark se bâlbâie, marcat de moment, dar pare hotărât să ne ajute cu loialitate, repetă la nesfârșit ”We are all students, we are going to Sofia...”.
Lumea iese pe culoar cu pașapoartele în mână, așteptând „controlul” așa că putem să ne așezăm toți trei pe banchetă, în compartiment. Mark e panicat și ne tot pune întrebări despre scenariu: la ce facultate suntem, care e tema conferinței de la Sofia... ”Improvizează!”zice Cristescu.
Moldoveanul trage brusc ușa compartimentului și ordonă ”La o parte!”. Ne executăm și Moldoveanul ridică bancheta și scoate de sub ea o geantă sport. ”Ăștia caută sub banchete...”, se explică el.
Chiar în momentul ăla apar în cadrul ușii un polițist și un vameș care se uită stupefiați la noi.
”Ce faceți dom'le aici, dezmembrați compartimentul? Ce aveți în geantă?”, îl interpelează pe Moldovean.
Mark, livid la față își începe litania: ”We are all students...”. Nimeni nu îl bagă în seamă.
”N-am nimic dom'le, am un rahat, ce să am..uite!”zice Moldoveanul trăgând fermoarul genții. Ne lungim gâturile, în așteptare. Geanta este plină ochi cu papiote de ață de cusut, bej.
”De unde sunteți?”întreabă polițistul care examinează pașaportul Moldoveanului.
”Din Buzău”,răspunde el.
”Din Buzău...”zice polițistul.”Și-a mai rămas, dom'le, vreo papiotă în Buzău?”.
”Ei asta-i acuma, păcatele mele...”,protestează Moldoveanul.
”Veniți, vă rog, cu noi”, i-o taie polițistul și ne ștampilează grăbit pașapoartele.
Mark mai apucă să îngaime ”Youth conference on the treaty of Trianon..” și se prăbușește epuizat pe banchetă.

***

Moldoveanul se întoarce binedispus și ne mai cere un Marlboro.
”Mai dă-i încolo de șpaganiști!”dă el din mână a lehamite.  ”Mai bine ia zi-i lu' Mark așa cum îți spui eu. Ia zi, Mark, se f*t bine englezoaicele?”  Promite să fie amuzant, așa că îi traduc lui Mark întrebarea.
Mark se înroșește până în vârful urechilor și începe să bâlbâie un răspuns.
Moldoveanul i-o taie cu un gest din încheietura mâinii și continuă:”Zi-i că dacă f*t eu o englezoaică, mă caută aia cu canapeaua în spate!” Și îi exemplifică lui Mark, care râde, cum se cară o canapea în cârcă.
Suntem rupți de oboseală, ne întindem pe jos, rezemați de ușă.
”Nu vă culcați că acum se urcă bulgarii”, ne avertizează Moldoveanul.

****

 Suntem în gara din Sofia. E trecut bine de miezul nopții și e pustiu, până și pegra specifică gărilor pare că s-a dus la culcare. Ne uităm de jur împrejur cu ochii cârpiți de somn. Încotro, acum?
Cristescu fixează panoul de plecări/sosiri, scris cu chirilice.
”Am o idee..”.

*****

A treia zi de mers de-a lungul și de-a latul Bulgariei.  Suntem într-un orășel din sud, aproape de granița cu Grecia. Marea idee era ca seara să găsim un tren de noapte, pentru a economisi banii de cazare. Seara ne urcam într-un tren de noapte, vorbeam cu nașu' care ne încuia doar pe noi într-un compartiment. Dimineața ne făceam toaleta în gară, army style, spălat pe dinți și zonele cu pilozități și apoi hoinăream toată ziulica. Aveam să descoperim că Bulgaria e totuși o țară mică, cu puține orașe.
Acum am decis să înnoptăm într-o pensiune ieftină, deschisă de un grec, pe a cărei terasă ne aflăm.
Vedem pentru prima oară mobilier de terasă din plastic alb, Cristescu se tot fâțâie pe scaun, testând incredul rezistența plasticului apoi conchide admirativ:”Mă simt ca în occident pe terasa asta. Oare când or să apară și la noi locuri de-astea?”. Grecul are niște dozatoare de suc, de diverse culori. Alegem un suc de un verde nenatural. ”What is this?”întrebăm. ”Kiwi”răspunde grecul. ”What is kiwi?”. Grecul gesticulează un pic, căutând vorbe care nu vin, apoi dă din umeri resemnat. ”Kiwi.”
Bem suc verde de kiwi de la dozator pe terasa cu mobilier de plastic alb. Pare un moment perfect în timp.
”Cred că nu am băut în viața mea ceva mai bun”, zice Cristescu.
”Asta-i clar”, răspund eu.”Hai, mai stăm?”
Îmi cumpărasem un tricou și o pereche de pantaloni și nu-mi doream decât să fac un duș lung și să mă schimb.
”Mai stai un pic”, zice Cristescu,”sunt două tipe geană pe noi. Nu te întoarce, că vine una”. Apoi, după o pauză, șoptește rapid: ”Blonda-i a mea, bruneta-i a ta.”

”Bună seara”, spune bruneta într-o engleză aproximativă,”prietena mea și cu mine v-am auzit vorbind și avem un mic dezacord. Pare că vorbiți italiană, dar nu este, pentru că eu vorbesc bine italiana. Eu am zis că este probabil spaniolă, iar prietena mea zice că este totuși italiană, dar probabil un dialect din sud. Ne puteți spune ce limbă vorbiți?” Chicotesc amuzat, gata să clarific neînțelegerea când îl aud pe Cristescu spunând:
”You are right! We are spanish. But, please! Come to our table!”Și o invită și pe blondă cu un gest larg pe scaunul de lângă el. Dau să protestez dar Cristescu mă întrerupe:”Cinque minutos, Manolito și pe urmă urcamos și schimbamos pantalonos, ce vrei tu. Por favor!”
Ai caramba...

Mon repos

Petrec destul de mult timp în dormitor, deseori ziua. Asta nu e o afirmație pe care ar face-o Indiana Jones, dar Indy nu lucrează ture de noapte și nu cred că simte, câteodată, că are un ficat de două kilograme. Dormitorul este de multe ori și biroul jumătății mele mai bune, așa că stilistic trebuie să ne împace pe amândoi . Încă mă trezesc cu senzația de vacanță la pensiune.

De şcoală veche

 Mi se uzase lanţul la DHS-ul meu şi a trebuit să-l las "în oraş", legat de balustradă, pe palier. I-am luat lanţ nou şi am tot amânat să-l schimb. Când mi-am făcut timp... stupoare, mi-au furat DHS-ul. Aşa, cu lanţul paradit şi cu roata spate slăbită. Aproape uitasem. Se întâmplă cam la doi ani. Se "curăţă" toată scara, de sus până jos - de-aia am avut mereu cele mai ieftine biciclete de pe piaţă, tot dispăreau la un moment dat, nu poţi lupta cu asta. Rombike, DHS şi alte chinezării luate de la Bucur-Obor, pe urmă Metro, când s-a înfiinţat şi, ultima, de la DHS. 
Prima bicicletă furată a fost Sputnik-ul dat de tata. Tot aşa, a dispărut, pe vremea lui Ceaşcă, de pe palier.
Asta a durut, alta nici n-am mai primit/luat, mult timp. De fapt până la junghiurile chinezeşti. Care mă făceau mereu să regret sovietica cu care făcusem atâţia kilometri.
Şi nu ştiu cum, mi-am dat seama că acum am garaj. Pot să-mi iau o bicicletă. Una adevărată, care nu are componente din Taiwan sau China.
Între timp lumea s-a schimbat, alte vremuri, alte bambine. Colegul meu R are şi o mică afacere, aduce bicicletele Colnago în Românica, aşa că am beneficiat de toată asistenţa posibilă.
R are o cursieră de carbon, ţin minte că odată, după o noapte, plecam de la serviciu şi i-am văzut bicicleta rezemată de balustrada de la intrare. Ştiam că bicicletele de carbon sunt uşoare, dar cât de uşoare? Am luat-o cu o mână de cadru, dozându-mi forţa pentru ceva uşor şi tot "am smuls-o", era mult mai uşoară decât mi-am putut imagina. Mult. Cred că rămăsesem cu etalonul Sputnik-ului pe care îl căram patru etaje pe scări, la bloc. Totuşi, era ceva cu cursierele astea noi care nu se pupa cu ce mi-aş fi dorit. Probabil doream o compensare pentru sovietica furată, sau mai bine un Peugeot pe baieuri, cum vedeam când şi când pe vremea lui Ceaşcă şi salivam ca după "maşini străine". Ce dezamăgire imensă am avut după revoluţie când am aflat că s-a terminat cu bicicletele Peugeot. Că Pif a dat faliment, etc. Atunci, când puteam şi eu să repar toate frustrările din comunism se părea că fatalitatea conspira împotriva mea.
Aşa că, i-am explicat lui R că îmi doresc o bicicletă cu cadru de oţel, stil Reynolds, dar cu toate îmbunătăţirile tehnologice de azi - ţin minte că mecanica Sputnik-ului era o teroare, cam ca mecanica Daciei.
Doream un schimbător precis, fiabil, la care să pot utiliza facil toate vitezele, fără "dereglări".
R şi partenerul lui mi-au oferit tot ce mi-am dorit.  Şi mai mult.
O bicicletă cu cadru de oţel, Colnago, mecanică Campagnolo, totul la 9 Kg.
Basil m-a întrebat "E de carbon?". "Nu", zic eu,"e de oţel". "Oţel?",se miră Basil. "Da", zic eu,"cu oţelul la cursiere este cam cum e cu vinilul şi lămpile în audio". A zâmbit. Încă încearcă să mă convingă să abandonez ideea cu discurile de vinil şi amplificarea pe lămpi. Oricum, audiograma mea anuală nu arată deloc bine. Nu cred că ar mai fi relevantă pentru mine diferenţa de care îmi vorbeşte Basil dacă aş trece la digital. Sau de la oţel la carbon. Aleg Pif-ul.

Le vol Tarom en provenance de...

Citită în Dilema - prea bună pentru a nu o reproduce. După ce a concertat în orașul croat Pula, cântăreața Inna a postat pe Twitter:„Pula was amazing tonight!”.

Prin 88 începusem de la „palete” la Otopeni și în micul birou de la sol se anunță venirea unui tupolev al Taromului care fusese închiriat la iugoslavi. Tavi se uită pe lista aterizărilor și strigă frenetic „Băi, dă difuzorul mai tare!” Mă uit întrebător. „Ăsta vine de la Pula, din Croația, sunt curios cum îl anunță L”.
L era una din frumoasele aeroportului, fata unui potentat al zilei, care făcea anunțurile de sosiri și îmbarcări în câteva limbi de circulație internațională.

Totul are sens acum

Abia acum descopăr acest flash-mob. Într-o seară, eram la trattoria de la Dorobanți cu Cristina și Dora. Lângă noi un grup de dansatori serviți de un chelner gen Filantropica - era ofticat fiindcă mîncau puțin, toată lumea ciugulea dintr-o farfurie de paste cu prosciuto. Oricum, aveau niște corpuri gen Giacometti.
Apoi a sosit unul dintre dansatorii din clip și l-au întrebat cum a ieșit. Era entuziasmat și am înțeles că fusese un soi de eveniment de lansare pentru Pina. L-au întrebat cum e filmul. Și dacă e ceva remarcabil. Tipul a spus că a rămas impresionat că unii dansatori erau „bătrâni”.

Mama a stat câteva zile la mine - „la aer curat” - și-a descoperit o fibroză și a luat o mică pauză de la viața la țară. Seara, invariabil, ne luam de citit și o scoteam pe Maia în padoc - toată lumea la aer. Maia este de o gelozie feroce, se interpune violent între Iasmine și Rubin, noii parteneri, împreună cu Mariaj, de ieșit afară.

Mama a observat cum Copilu mănâncă stând culcat. Cred și eu, e terminat de la alergat. Ar fi frumos odată un cros pentru alergători și câinii lor. Nu știu cum ar interacționa câinii între ei... ar fi amuzant.

Azi-noapte am lucrat ultimul segment de la 5 la 7. A trebuit să beau o cafea la 5 ca să pun rotițele în mișcare, ceea ce este o veste proastă, înseamnă că acasă oricât aș fi de obosit o să mă foiesc încă vreo două ore până adorm. Am luat hotărârea să ud florile, să iau slipul și să plec la mare, să dorm pe șezlong. Am ajuns repede la Azur, unde bătea vântul și nu puteau fi deschise umbrelele. Noroc că soarele a fost mai mult în nori. Mi-am pus un prosop peste ochi și am dormit cu mult spor.

Triatlonul de la Mamaia s-a mutat la București. Se va înota in Dâmbovița, între Biblioteca Națională și Piața Unirii, pe traseul unde se bălăceau copiii străzii. Colegul meu PR va participa într-o ștafetă, pe cursiera lui Colnago.

După o lungă așteptare a sosit biroul Cristinei, replica unui birou de căpitan de velier britanic - e o întreagă colecție de mobilier maritim. Poze când mă mobilizez să-l asamblez.

Am fost într-o seară în vizită la Cristescu, la ce tinde să devină întâlnirea anuală a fraților Cristescu. Am venit pregătit să gătesc coze di mare, inclusiv cu un șorț de bucătărie - eram îmbrăcat tot în alb. Midiile au ieșit minunat, iar Florin a dorit să-mi facă un portret citind și cu pălăria de panama. Abia aștept fotografiile!

M-am simțit foarte rău zilele trecute, inexplicabil, ca atunci când m-am intoxicat cu e-coli, doar că am avut un scaun normal. De câteva ori am fost pe punctul să sun salvarea dar mi-am zis să las să treacă o noapte. În cele din urmă am urmat exemplul Omului din Atlantis și am plecat la mare, la Azur, să mă regenerez. Am stat în apă cât de mult am putut - erau valuri mari - și apoi am dat peste maseurul semi-orb care colindă pe acolo. Asta m-a pus pe picioare aproape.

Azi dimineață la cinci am alergat șase kilometri. Au fost 23 de grade, o plăcere. Apoi prima zi de serviciu după o mini vacanță în care am bolit.

La serviciu, saturat de J.O. și de biroul electoral dau pe HBO peste „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” a lui Ujică. Descopăr detalii care mi-au scăpat la Studio. În timp ce merg cu caleașcă în Londra, NC și regina trec pe lângă un cinema unde rula Deep throat!!! Am dat o căutare pe internet și am găsit instantaneul.

GYMBOSS

Azi pleacă Cristina în Indonezia, cu treabă, pentru aproape o lună. O perioadă propice slăbitului, de fapt chiar vreau să slăbesc cât de mult pot. Pentru asta mi-am comandat și astăzi tocmai mi-a sosit GYMBOSS (am și eu un verișor cu o cârciumă care se cheamă SATBOS, he-he), cronometrul pentru intervale, gadgetul împătimiților de Tabata și HIIT. De mâine dimineață îl pun la lucru.

Nașul 2

Am primit o parte din fotografiile de la nunta din Nurnberg pe mail. Varianta finală o să fie sub forma unui album cartonat. În afară de fotograful profesionist, la masă au fost și mai multe aparate de fotografiat de unică folosință, pe film. Așa că, material ar trebui să fie suficient.

Mirii sunt Roman, herr doctor la universitatea din Erlangen, cercetător în mecatronică la Paderborn și Nicole, care are rădăcini americano-germane (sora-sa Charisse e o apariție!). Cununia a avut loc în Furth iar „masa și dansul” la Hirshvogelsaal, un loc impresionant din incinta castelului Tucher, a cărui grădină am putut să o folosim.
Biserica a fost cât se poate de riguroasă cu tradiția (adică versiunea lungă) și în plus totul a fost bilingv, română și germană. Părintele, clujean, ne-a tăiat chitanță pentru banii de cununie - deh, Germania.

Sala Hirschvogel e muzeu, renovată în 2000, care se poate închiria pentru „evenimente”. Până mai spre seară ne-am zbenguit în gradina Tucher bând cocktail-uri și făcând fotografii, apoi am intrat în „muzeu” unde a urmat masa sub forma unui bufet (bucătărie nu este) care în buna tradiție germană a ținut până la oră fixă, după care s-a strâns bufetul și a început muzica. Tatăl miresei, dl. Johnson, a executat un dans de mare angajament cu Nicole, dar nu un vals ci ceva pe muzică soul, de ne-a căzut maxilarul tuturor.
Închei spunând că nevastă-mea a purtat o rochie Donna Karan iar eu ultimul costum făcut de Enache, croitorul meu de pe vremuri.

14 Juillet

Ce surpriză plăcută să te trezești mahmur și să descoperi că este 14 iulie, să-ți începi ziua cu defilarea de pe Champs Elysee. La telematin reportaj cu regimentul de cavalerie al Gărzii Republicane. Foarte interesant, apoi privesc cu alți ochi trecerea în revistă a trupelor făcută de Hollande, escortat de cavaleria Gărzilor republicane. Ce spectacol.

După-amiază, Turul. Transmisia TF2 este un pic altceva, dar nu înseamnă că nu regret comentariile românilor de pe Eurosport. Pe TF2 totul este mult mai tehnic, cu analize ale lui Laurent Jalabert, reportaje despre - de exemplu - Brassens în etapa care trece prin Sete în drum spre Saint-Clair . Adorm.

Seara la serviciu, după Colombo prind sfârșitul Corporației Parallax, ultima din trilogia Pakula pe care nu o revăzusem. Într-o zi...

Amici & Zuppa di coze

Nu îmi plac grătarele, barbeque-ul ca modalitate de agregare socială.  Prefer oricând niște mezze care să ne țină pe toți în jurul mesei fără mari preparative. Totuși, e nevoie și de un plat de resistance. Care, cu ocazia vizitei cumnatului din Italia au fost midiile.
Din păcate am schimbat sortimentul tocmai azi cu unele care au necesitat curățare îndelungă. Noroc cu Cornel, cumnatul meu,care le-a și gătit, diferit de rețeta noastră de pe you tube, dar exact cum trebuie să fie.
Dumnezeiești! Foarte sănătoase în sine, dar prea multă pâine pentru a întinge în sos - e greu să te abții.
Sora mea ca de obicei o pată de culoare.
La final, narghilea.

Sophisticated Ladies

A fost o ofertă de nerefuzat. O Gazelă pentru „ma biche”. Cu coș de răchită, o singură viteză și frână „de picior”. O plăcere pentru ochi și o invitație la drum. Azi am reparat bicicleta tatălui meu și, plin de elan velocipedistic, am trecut pe la Ciclop. Aveau și o gazelă pentru mine, crem (culoarea mea preferată la bicle) dar două gazele deodată ar fi fost prea mult.
De fapt mă bătea gândul să aduc la reparat bătrânul Union. E un model prea frumos.

Cum vă place

Sunt frumoase reprezentațiile publice dar parcă mai bine e să stai în rândul al doilea de scaune... Mulțumim Anca, din nou, pentru plăcerea de a-i vedea pe cei de la Shakespeare's Globe pe viu. M-au entuziasmat cei de la Globe. Totul a fost surprinzător. În primul rând nu a fost engleza de la Royal Shakespeare , slavă Domnului, ci o engleză modernă, excelent pronunțată, așa ca pentru noi ăștia continentalii, ba chiar cu un accent yancheu la un moment dat - ciobanul grobian, nu ştiu de ce, vorbea americăneşte.
Actorii au fost copleşitori, pentru că în plus faţă de faptul că fiecare a jucat mai multe roluri, în ceva gen 39 de trepte, au asigurat şi coloana sonoră, cântând la viori (trei dintre ei) ukulele, muzicuţă, chitară etc. şi mai ales vocal, creând o polifonie remarcabilă.
Nişte actori daţi naibii, care au suportat cu stoicism canicula în costume de tweed (!), amplificarea defectuoasă şi zgomotul stradal care le acoperea bemolurile şi nuanţele - în astfel de momente realizezi cât de aiurea sunt toţi claxonatorii nevrotici sau motocicliştii care îşi turează motoarele de parcă ar fi pompe de vacuum pentru complexe freudiene.
Bine că s-a terminat aşa festivalul Shakespeare, într-o notă de normalitate.

Vară și fum

La Vară și fum mă gândesc când fumez o narghilea întins pe șezlong. Scena era inundată de lumină, pentru a recrea atmosfera solară din Glorious Hill, Mississippi. Eram la Apollo Theatre, în Londra, iarna, după o zi de alergătură prin frig. Zecile de proiectoare pocneau monoton și o căldură plăcută ne-a învăluit. Am adormit. La pauză i-am auzit pe niște americani lăudând trupa pentru accentul sudist reușit. După vreo două cafele am apreciat și noi accentele, jocul, piesa. În partea a doua.

Am făcut prima incursiune în pădurea de lângă noi. I-am dat roată cu bicicletele mai întâi, pentru că nu prea se vede nici o intrare iar pădurea este înconjurată de un șanț. Câinii au stârnit două căprioare, una avea un ied (nu e nici o teamă că maidanezii mei ar putea face rău vreunei sălbăticiuni. Mirosul lor este la pământ, cel puțin față de câinii de vânătoare, astfel că după ce vietatea se pierde în desiș se opresc fără nici un indiciu).  

Odată intrați mai adânc în pădure am descoperit o hrănitoare de fân pentru iarnă.

Noua premieră Yasmina Reza de la Nottara, Zeul Măcelului, este de fapt tot Doamne... ce măcel! pus în scenă la comedie. Mare decepție! Credeam că o ia și Yasmina Reza pe urmele lui Eric Emanuel Schmidt ca număr de montări, dar nu a fost să fie. Tot două piese rămân, Zeul/Doamne... și Artă.

E oficial, facem o grădină. Am îngrădit o porțiune de teren cu dulapi de lemn, pe care să o umplem cu pământ. M-am gândit să sap „fundul” la cazma înainte de a pune pământul... ei, aș! Nici vorbă să intre cazmaua în pământ. Mai udăm...

Încet, apar și decorațiuni pe pereți. Două tablouri și două pele-mele-uri cu fotografii de familie. Codruța Cernea, care îmi place atât de mult, are o nouă expoziție în București, la noua(!) sală a Comediei. Între timp cota ei a crescut și nu știu când, printre terminat casa, schimbat mașina etc. o să găsim bani să ne atârnăm un tablou de-al ei pe perete.

Pianul creează dependență. De dragul lui m-am apucat de studiat notele de acolo de unde le-am lăsat cu chitara. E grozav să recunoști după o partitură care este Menuetul în sol major de Bach. 

Onomastică

Anchior, raglan, rendez-vous, bleu-marin... Cuvinte care mă fascinau și mă făceau să visez asupra semnificației lor copil fiind. Și cloche (culmea, anchior este ignorat de dex în favoarea lui en-coeur dar avem cloș) și onomastică. Multă vreme onomasticele la care mergeau ai mei m-au intrigat, nu știam ce sunt dar îmi doream teribil să merg și eu la una. Apropo, mama tricota, ca mai toate mamele în epocă, de-aia preponderența termenilor specifici.

Soră-mea a venit de Sf. Petru și Pavel la noi. O cheamă și Paula, ca pe nașul nostru, unchiul Paul. Unchiul Paul era Nașul mult înainte de Coppola, pentru că o botezase pe soră-mea, pe verișoru-meu Paul, pe mine și fusese naș de cununie alor mei. E fratele bunicii materne, unul din cei 11.

Nașii locuiau în Tei, „la curte” și după ce ne-am mutat la București vizitele duminicale la ei erau mult așteptate, pentru cafeaua turcească servită în cești Rosenthal, cu dulceață și apă rece alături. În casa lor trăgeam cu ochiul la litografia cu casa regală a României, ascunsă în dormitor alături de candelă și icoană. Nașul mă lua să-mi arate rațele leșești, prilej pentru a mai trage o dușcă din sticlele de o litră ascunse la streașină sau printre lemnele stivuite pentru iarnă.

Că tot vorbim de onomastică, pe soră-mea o mai cheamă Silvana, alegerea bunicului matern și pe cumnatul meu Luigi. 

N-am pregătit cine știe ce, mezze, tort și plăcintă banița, dar tot am mâncat prea mult. Stropite cu țuică de la tata și vin de la Dinescu, adus de cumnatul meu. Bonus, am pregătit o narghilea cu aromă de cireșe. Paul, vărul meu, a lipsit. 

Pianul călător

Casa noastră are din când în când oaspeți care stau mai mult pe aici. A fost bravul camion Gaz care a stat vreo doi ani, acum a poposit un pian cu coadă. Proprietarii îl lasă până îi găsesc o casă suficient de încăpătoare. Este un pian J.B. Streicher & Sohn identic cu cel pe care cânta Brahms în epocă.  Aimez-vous Brahms?

Obloanele...

În sfârșit casa a primit ultimele accesorii de caracter dar și de utilitate. E incredibil ce eficiente pot fi în a regla temperatura iar lumina filtrată de „persiene” pare a fi din Plein soleil.  Au dispărut, în sfârșit și schelele. Știu, trebuie să ne apucăm de curte.

Oglindă, oglinjoară...

...cine e cel mai gras semimaratonist din țară?

Tocmai am primit fotografiile de la BIHM 2012.
Altul mai gras n-am văzut.

A fost frumos la ICR, păcat că nu am și eu o poză, am uitat. Și zău că m-am străduit, am purtat unul din papioanele luate de la Harrods. A fost plăcut, am stat aproape de Cărtărescu, care a venit singurel și privea mulțumit și mândru mobilizarea din jur. MRU a ocupat mult spațiu fizic cu o cohortă de ziariști, luând fața lui Paleologu. La plecare i-am zărit pe Cristi Puiu și pe Mircea Vasilescu conversând. Lui Rațiu i-ar fi plăcut, sunt sigur.
Update
Am găsit o fotografie pe un blog. Mulțumesc, Titel Dragomir.

Ce dezamăgire Spania- Croația. Croația a fost un fel de sparring pentru meciul cu Germania și viitorul nu sună deloc bine pentru spanioli. Cine îi poate bate pe nemți? Vă spun după meciurile de mâine.

Au sosit, la mai mult de doi ani după comandă (!) obloanele. Însă o să ne ia ușile înapoi la fabrică, pentru că tăbliile ușilor au lucrat și trebuiesc chituite și revopsite în fabrică. Mâine, montajul. Arată bestial.

Patapievici

S-a deschis o petiție on-line împotriva ordonanței de urgență care are ca scop mazilirea lui Patapievici.
De asemenea în seara asta are loc un protest simpatic numit „mișcarea papioanelor”.

Toți consumatorii de evenimente și proiecte marca „ICR” sunt invitați să ia parte la un eveniment unde participarea este condiționată de un Papion care se atașează atunci când „ai de ce să-l porți”. Menționăm că acest Papion a fost purtat de puțini oameni care aveau „de ce să-l poarte”.

Aparent, Papionul are efecte devastatoare:

- generează invidie sau indignare !
- intimidează !
- indispune !

Dar, pe alții, Papionul îi face să se simtă spirituali, mai deștepți, mai inspirați !

Purtați Papionul !

Papionul înseamnă solidaritate, respect față de valori, normalitatea unei culturi și a unei societăți, profesionalism, rafinament si dăruire.
Papionul se poartă, luni, 18 iunie, de la ora 19.00 la 19.30 în fața Institutului Cultural Român din Bucuresti.


Institutul Cultural Roman inseamna mai mult decat cred cei din Guvernul Romaniei! 

Nicăieri nu-i ca acasă

Ne-am întors, toate sunt la locul lor așa cum le-am lăsat, inclusiv maidanezii care dădeau din coadă ca elicopterele.
Ne-am trezit la prima oră și la opt eram călare pe Bolero - vara, din cauza căldurii, se călărește dimineața sau seara, pentru a menaja caii, nu neapărat călăreții. Pe urmă am luat croissante calde și am luat micul dejun cu Maia. Săraca e plină de ciupituri de la țânțari - o să-i iau o soluție de la Equitana.
Ce să zic, mi-e greu să o admit, dar e mai bine acasă decât în concediu.
Ieri am dat o tură, ca disperatul, prin București, am văzut Visul lui Adalbert la Scala și am râs (în sfârșit un umor sănătos), am cotrobăit prin Cărturești și mi-am luat un braț de cărți. Am luat bilete la noua piesă a Yasminei Reza de la Nottara, din nou. Luasem chiar în seara zilei semi-maratonului dar am uitat cu desăvârșire.

Am găsit și o Dilema Veche de săptămâna trecută, așa mi-am regăsit tabieturile cu plăcerea unei haine vechi și confortabile care îți vine ca turnată după un sezon de pauză.
Am găsit la Cărturești în sfârșit reeditat volumul lui Tomas Transtromer, apărut în 2005. Greu.
O poezie pe care o apreciezi mai mult știind că TT a suferit un accident cerebral în urma căruia nu mai poate vorbi și jumătatea dreaptă a corpului îi este paralizată. El scrie greu, cu mâna stângă. Soția lui Monica este cea care îl ajută acum.
„Înainte, Monica nu a fost niciodată parte a procesului de scriere și nici nu ar fi visat să-i vadă notele lui Tomas. Acum ea ia parte. Tomas scrie, Monica editează, Tomas primește textul înapoi, face schimbări, aprobă rezultatul, continuă să lucreze pe el.”  Poeziile lui după accident sunt scurte, în stil haiku, dar atât de consistente.

Un ren în plin soare.

Muștele îi cos și îi cos

umbra de pământ.

sau, fără a fi prea sumbră

Moartea se-apleacă

peste mine, o problemă de șah.

Are răspunsul. 

Suntem în Szeged, ultima haltă înainte de casă. În Szeged nu a dat Ibisu peste noi, dar am găsit un hotel drăguț, Mozart pe numele lui. Am plecat târziu din Praga și am avut o porțiune lungă pe șosea, printr-o regiune viticolă din Cehia. Nu am luat vin dar am luat cireșe locale și murături de coroanele rămase. Ne-am oprit la o cârciumă sătească să mâncăm și am înțeles partea cu knoblauch suppe restul ne-am lăsat pe mâna lor.  Mie mi-a plăcut, porc cu varză. Păcat că nu pot bea mai multă bere nepasteurizată.
Sunt cam haotic în seara asta. Am uitat de gulașul de revenire în Ungaria. Când Cristina a început să facă urât de foame am ieșit de pe autostradă la Tatabanya și am găsit un restaurant minunat, pe malul unui lac (nu am idee ce lac a fost). Eu am luat doar o salată de ruccola cu creveți. Minunată.
Noapte bună.

Ieri am cârmit către Pilsen, să tragem și noi o bere în drum spre casă. Am oprit în centru, unde am înghițit în sec  (am băut o bere brună fără alcool, dar nu-i păcat?) și am mâncat o supă de usturoi și un gulaș local. Foto cu piața mare și la drum către Praga. Cehia probabil că a beneficiat infinit mai mult decât România de fonduri structurale și investitori dar prima impresie venind din Germania sau Austria este tot de clădiri neîntreținute sau renovate de mântuială. Nu am mai fost în Cehia din 1984 și spre surpriza mea țara este încă marcată de delabrarea comunistă, care face diferența față de celelalte țări din mitteleuropa. În Praga am tras la Ibis în Male Strana și apoi am încheiat seara cu o halbă de Pilsner Urquell nepasteurizată și un cârnat cu două feluri de muștar, hrean ras și varză cu castraveciori murați.

Azi am vazut expozitia "Dürer-ul timpuriu" dupa o coada de aproape trei ore. A meritat, ma consider norocos sa vad peste 200 de lucrari de Dürer reunite de la toate marile colectii si muzee. Au fost cateva reprize de ploaie cat am stat la coada. Pe urma ne-am tratat cu supa de cartofi si alte specialitati francone cu wurst in coada.

Ce oroare! Am vizitat centrul de documetare asupra manifestarilor naziste din Nurnberg (alta traducere mai potrivita nu am acum) si am revazut toate locurile pitoresti si idilice din orasul vechi din Nuremberg vizitate cu o zi inainte populate ,in filme ale epocii, de nazisti in uniforme, prinsi in niste fieste delirante. De la an la an mai monstruoase, mai delirante. Intelegi nevoia lui Chaplin de a face Dictatorul. Constructii faraonice, niste defilodroame si o sala a congreselor care nu te pot duce cu gandul decat la nebunia similara a lui Ceausescu.

Suntem in Nürnberg, in Frakonia si nu in Bavaria - cum o sa-ti spuna orice localnic. Orasul vechi este un burg fortificat plin de sarm. Dupa ce am vizitat casa lui Dürer am sucombat atractiilor culinare de tot felul, supa cu galuste de ficat, carnaciori franconieni cu varza murata ar fi de baza. Din pacate a plouat mai tot timpul.  O vorba despre outlet mall-ul de la Parndorf - e urias si te dor picioarele numai cand vezi ansamblul de cladiri. Preturile sunt intradevar mult reduse dar este totusi un discount outlet urias, adica sunt capete de serii marimi/culori atipice etc. E o chestie de noroc si cautat indarjit.

Ne-am oprit la Gyor în drum către Nurnberg. Am plecat destul de târziu de acasă, am mers ață până în Ungaria unde ne-am oprit pentru un gulaș de cum am trecut granița. Cum am plecat către Budapesta a început o furtună cu fulgere și tunete și averse de ploaie cum nu am mai văzut. Ștergătoarele pur și simplu nu făceau față pe treapta maximă. După Budapesta părea că nici nu plouase dar nu am mers mai departe de Gyor, unde am tras la primul Ibis întâlnit în cale. Recepționerul este din Târgu-Mureș și a fost super amabil. Mâine probabil detour la Parndorf.

The days of living dangerously

Am făcut o femeie cinstită din Cristina și ne-am cununat la biserica din Iepurești. Un loc minunat, drumul până acolo a fost pitoresc, cu un An-2 care ne-a survolat de câteva ori la joasă înălțime (stropea câmpurile) „ca în Pacientul englez” după cum s-a exprimat Cristina.  Motivul pentru care am mers până acolo a fost părintele, un tip deosebit. Pe urmă o mică agapă la noi.
Nimic elaborat. Niște mezze stropite cu Fetească Regală de la Negrini (balerina, pentru consumatori) și Fetească Neagră de la Oprișor. Apero a fost scotch Grant cu gheață.

Vă descriu asta și pentru că azi dimineață am alergat semi-maratonul. De fapt un pic mai mult pentru că am parcat la noi, la camera de comerț și până m-am echipat, până m-am dat cu protecție solară, mai era vreun sfert de oră până la start. Am băgat o gonetă până la Casa Poporului, am intrat în țarc și când să-mi trag și eu răsuflarea toată lumea a început să alerge aplaudând.
Ceva nu prea mergea cu mine, instalația nu se punea în mișcare și am avut senzația că toată lumea mă depășește. Dar am luat-o metodic, un pas după celălalt - you know the drill.  Sunt grozav la strâns din dinți și tras la greu. Se vede că a fost semi-maratonul Bucureștilor - căldură mare monșer - la punctele de „adăpare” beam o gură, două și restul direct în cap. Pe la Operă au apărut mama și sora-mea, care m-au așteptat și la finish. Abia pe la kilometrul 12 am intrat în zonă, alergând decontractat și fără efort, mai ales prin contrast cu cei depășiți, un mic stalingrad al strategiei proaste și euforiei premature în cursă. Cred că puteam forța un pic dar nu am vrut să stric armonia regăsită cu ficații mei. La finish am tras un sprint de zile mari pentru fotografii și nu am fost atent la cronometrul oficial. După medalie, scos cip-ul și pupături mi-am adus aminte si arăta 2 ore 23 minute. Cât a fost vom vedea zilele următoare, când se afișează timpii oficiali.
Update
Au iesit timpii oficiali. 2 ore 22 minute. Trebuie sa slabesc...

Acum un pic de odihnă până mâine când plecăm cu mașina către Nuremberg unde vom fi nași de cununie.

The silver lining

Doamna Aglae i-a văzut prima dată. Mi-a arătat bureții de rouă și m-a asigurat că sunt comestibili. Erau peste tot în jurul casei. I-am pregătit seara, cu usturoi, ulei și oțet. Uitasem gustul ciupercilor „sălbatice”. M-am culcat  nu înainte de a verifica că mai avem lapte în frigider. A doua zi m-am trezit bine dispus și mi-am pregătit o omletă cu bureți. Acum când plouă știu că o să se umple fosa dar câmpul va fi plin de ciuperci.

Cristina a început să facă  borș. Din păcate nu mâncăm atâta ciorbă cât borș facem și mă uit cum bucătăria se umple de recipiente de borș. Devine claustrofobic.

Am văzut un film foarte tonic - La prima cosa bella - exact ce aveam nevoie. O melodramă italiană cum am văzut din ce în ce mai puține. Muzică bună - titlul e dat de șlagărul lui Nicola Di Bari.

Ce vremuri când Elisabeta Polihroniade comenta meciurile pentru titlul mondial la șah. Acum de-abia mai auzim câte ceva pe cine știe unde. Oricum, după o serie de remize plictisitoare Anand a reușit să piardă în fața lui Gelfand și apoi a făcut o partidă uluitoare. Ce ușor pare gambitul damei făcut de Anand. Grația geniului.

Donna Summer și Robin Gibb s-au dus. Incredibil! Cum îi mai îngânam, mai ales pe Bee Gees. Ce ceaiuri, ce vremuri.

Frate, îl înțeleg pe Bacovia cu ploaia. Pe mine m-a disperat. Pentru prima oară a trebuit să chem vidanja, ministația de epurare era full of ...apă de ploaie. A trebuit să desfac suflanta și să o curăț, să o usuc. Următoarele zile iar ploaie...

Arta cere sacrificii...iar

Urmăresc și eu ca tot omul Festivalul de la Cannes și trebuie să mărturisesc că Iulia Blaga mi-a trezit interesul cu întâmpinarea entuziastă făcută lui „După dealuri” a lui Mungiu. Mi-a plăcut 4,3,2 dar e genul de film pe care nu l-aș mai vedea decât într-un moment de euforie care nu poate fi temperată în nici un alt fel decât revăzând 432.
„După dealuri” e despre cazul Tanacu. Știți, cu tipa exorcizată prin crucificare, post negru și lecturi din Sf. Vasile. Exorcizarea a reușit, subiectul nu a supraviețuit. Mai grav e că, se pare, are ceva și din „Aurora” (ai caramba!). Durează 2 1/2 h.
În Le Monde „După dealuri” are parte doar de synopsis, se pare că nimeni nu l-a văzut încă - stângiștii ăștia ai lui Cosașu. În Le Figaro însă sunt în extaz. Zic nu e doar un film, e o operă de artă. Poate cu 30 de minute prea lungă. Vreo trei articole laudative, interviu cu Mungiu - foarte OK.
Pe urmă am citit comentariile la articol. Trei. Două despre probleme legate de somn.
Pioncage intensif - adică somn la greu. Și pentru cei care nu reușesc să adoarmă și au încercat deja totul.
Zău că îmi place noul val dar uneori mă gândesc la bietul Coppola care trebuia să bage mainstream la greu ca să poată să se distreze și el puțin. Cum ar fi dacă, de exemplu, noul val ar trebui să facă între filmele de artă și câte un remake după Mărgelatu (care să arate ca Dueliștii sau Barry Lyndon) sau o ecranizare după un clasic? Nu pot să nu râd, gândindu-mă la cadre filmate cu camera fixă din care protagoniștii ies și se reîntorc în încleștări epice. Cine ar fi azi un Mărgelatu potrivit? Oricum, ca protagonistă, oricine ar fi mai bună decât stafida de Marga Barbu.
Am nevoie de un nou film de Caranfil.

Update
A apărut o cronică măgulitoare și în Le Monde. Autorul zice că a fost lovit de plictiseală la momentul vizionării dar filmul „l-a lucrat” ulterior.

Eye of the tiger

Azi am alergat 19 kilometri, ultima alergare lungă înaintea semi-maratonului internațional București.  Mă simt în formă, deși un pic supraponderal. Ca de obicei, în timpul antrenamentului pentru semi iau cam 5 kile, nu pot să înțeleg care e faza cu kenienii. Cred că ne lipsesc marile carnivore din natură. Două săptămâni de odihnă până pe 3 iunie. Poate reușesc să slăbesc un pic până în ziua Z.  Datorită ploilor recente drumurile dintre tarlale pe care alergam sunt impracticabile, așa că am alergat azi în parcul Carol, mare parte din timp pe ploaie. A fost... răcoritor și hidratant, ceea ce nu cred că se va mai repeta pe 3 iunie, când mă aștept la căldură mare, vorba lui Caragiale. O să-mi lipsească Copilu, Roșcățelul și Fetița, maidanezii mei semi-maratoniști.

Good old shoe

Mi-am amintit de Wag the dog acum când trebuie să mă despart de dragii mei adidași. Am alergat în ei mai bine de 10 ani, s-au rupt, i-am lipit dar mi-e că mă lasă și în plus au început să mă doară încheieturile. Mă gândeam să folosesc în paralel, o vreme, adidașii vechi și noi dar la Intersport mi-a fost clar că nu o să mai pot să alerg în bătrânii mei New Balance 904. Mi-a fost clar în momentul în care am probat Nimbusul 13 de la Asics. Am probat Reebok, Nike și o pereche de Asics din aceiași gamă de preț cu ceilalți dar nimbusul a fost trei clase peste tot.  Hm... Nimbus, mergi pe nori adică.

Ana Isabelle

Sora-mea este bunică dar eu tot unchi rămân.
Andreea, nepoata mea a născut o fetiță, Ana Isabelle, aici în brațele sorei mele.
Să fie voios,
Sănătos
Și frumos,
Lucrător
Ascultător
Și-ndurător.
Să trăiască
Și să crească
Să fie harnic foc,
Să aibă mult noroc;
Iar dumneata cumătră,
Ca o mamă adevărată,
Să trăiești
Să poți să-l crești
Și să-l povățuiești.

Am reușit să văd în sfârșit Le Havre la Studio. Am fost cinci spectatori. Cred că toată amânarea asta îmi crease niște așteptări mult prea mari. Le Havre este un film într-o ligă a lui, privibil în aceeași măsură în care un vin este băubil fără a fi un grand cru. Cumva a ratat să mă atingă. În plus, eram curios să-l revăd pe Jean Pierre Leaud, anti-eroul tinereților mele. Nu mi-a plăcut să-l revăd în rolul turnătorului. În rest era o atmosferă de parcă visam filmul, culorile erau cele din filmele lui Jean-Pierre Melville, și totul era un mix ciudat de mașini și haine din perioada noului cinema și polițiști și problematică socială actuală.

La noi la multiplex se întâmplă și chestii culturale. Cum ar fi „Grădina lui Celibidache” pe care nu îl văzusem pe ecran mare și cu un sunet de excepție. O mare diferență față de atunci când l-am văzut la televizor. Am perceput în primul rând toate nuanțele rezultate din indicațiile dirijorale ale lui Celibidache. Și mi-a reîntărit și mie convingerea că muzica clasică se ascultă pe viu. Multă vreme, până să mă ducă sora mea la concertele matineu pentru elevi, nu puteam suporta muzica clasică la radio. Schimbam ca ars programul când nimeream din greșeală pe „programul doi”, mi se părea o cacofonie indistinctă. Apoi, în sala de concert, vibrația cutiilor de rezonanță m-a înfiorat.  Nu se poate replica asta, nici măcar pe cel mai scump sistem pe care l-am ascultat, al amicului Basil, care are un amplif pe lămpi Ayon și boxe bespoke care se aud cum nu am mai auzit nimic până acum. Tot nu e suficient pentru a reda o orchestră.

Miezul lucrurilor

Am primit de Paști Patria m-a făcut om (England made me) de Graham Greene și am fost foarte flatat. „Precis că A. a reținut că Greene este scriitorul meu preferat”mi-am spus. Precedentul cadou de la A. fusese Despre Franța de Cioran, știind că sunt francofil. Pe urmă am văzut Patria... la reduceri, într-una din peregrinările mele cu Cristina. „Crezi că a luat-o fiindcă e la reduceri?”am întrebat-o pe Cristina, cuprins de îndoială. „Nici gând, A. nu are treabă cu reducerile. Ea merge pe intuiție”. Wow! Patria m-a făcut om este tradusă de Andrei Gorzo, for what's worth.

Am fost la Undeva la Palilula. Din păcate la spectacolul de la ora 22. Filmul nu este chiar dezastrul de care vorbește critica, cred că toată lumea se aștepta la o tranziție gen Lucian Pintilie. Palilula are o latură ludică sud-americană, dar este foaaarte lung. Cred că am adormit la un moment dat pentru vreo 30 de minute și parcă nici nu am ieșit din film.

Am descoperit trei cotidiene străine care sunt livrate în România în ziua apariției lor. Din păcate nici unul francez. Două sunt economice. Singurul la care m-aș abona ar fi International Herald Tribune. Atât doar că totul vine cu un cost. E clar, ziarele de hârtie sunt pe ducă!

Până una alta am comandat două șezlonguri clasice, lemn și material textil în dungi, numai bun pentru lectură, narghilea și șpriț a cote.

Să vină căldura!

Eu unul sunt pentru încălzirea globală. Sau măcar pentru cea locală. În anii 80 când mă încălzeam cu foehn-ul sub pătură m-am rugat pentru asta. „De ce nu suntem Doamne și noi o țară bananieră?” întrebam, gândindu-mă la avantajele evidente ale climei și ofertei de banane. Era frustrant să trăiești ca în lumea a III-a fără a beneficia de avantaje. Ei, acum, treptat, se pare că ajungem acolo. Pe toate căile.
Revenons...  Odată cu trecerea abruptă de la iarnă la vară, Cristina și-a manifestat vehement opoziția față de aerul condiționat din dormitor. Am avut câteva sesiuni de problem solving (ne mai certăm și noi) prilej cu care ventilatoarele de plafon precum cele din Indonezia au apărut drept o soluție agreabilă.
L-am luat de la Hornbach, e Westinghouse și pe treapta cea mai mică de viteză este absolut silențios. O boare abia simțită naște dorința irepresibilă de a cânta „Fiesta si, trabajo no”. Experiment reușit, pe care o să îl replicăm în toate dormitoarele.

Repetați până la atingerea rezultatului dorit

Ca un făcut extrasul de carte funciară a durat nici cinci minute și apoi am ajuns la Studio (cinematograful meu preferat) la timp să prind de la două Le Havre. Am luat bilet și cerberița de la intrare m-a oprit. Eram singurul plătitor. „Câte bilete trebuiesc vândute pentru a avea loc proiecția?” am întrebat. 

„Cinci”zice cerberița. Nasol. La cinematecă trebuiesc vândute două și nu ezit să le cumpăr dar cinci...

N-am mai pățit asta la un cinema normal de la Călăuza lui Tarkovski. 

Și la fel ca atunci, am avut un moment de singurătate. Cum naiba din orașul ăsta de două milioane de oameni numai eu m-am gândit luni la ora două să văd Le Havre?

Agentul de influență

- Cum îl cheamă mamă pe domnul ăla?
- Nicușor Dan, mamă.
- Nicușor cum?
- Dan.
- Bine mamă, că în parc mai am și eu influență pe la doamne.
Nicușor Dan, să-i zici mersi mamei.