Tweed Run

"The Tweed Run" este o plimbărică în gaşcă cu bicicletele prin Londra. Numele de Tweed vine de la faptul că se aşteaptă ca participanţii să îmbrace o ţinută ciclistică tradiţională, mai precis costume tradiţionale, pantaloni "tweed plus four". Orice bicicletă este binevenită dar bicicletele vintage sunt încurajate.

Deşi este apărut de curând, Tweed Run se răspândeşte... faceţi un click pe foto!

eTeatru

În sfârşit (mintea de pe urmă) avem la Radio România un canal, pe internet, care asemeni BBC7, fructifică fonoteca imensă de spectacole radiofonice a postului public naţional: eTeatru.

Există şi o secţiune de spectacole radiofonice difuzate "by request". În fruntea listei se află “Fundaţia” de Isaac Asimov, care a câştigat, în 1966, premiul Hugo pentru Cea mai bună serie a tuturor timpurilor, premiu decernat o singură dată în istoria premiilor Hugo.

Iată Top 5 "by request":

1. Fundaţia de Isaac Asimov
2. Când zeii ne binecuvântau de Evanghelos Averoff Tossitza
3. Regele Lear de William Shakespeare (înregistrare din 1955)
4. Mantaua de N. V. Gogol, dramatizare de Puşa Roth
5. Doamna Bovary de Gustave Flaubert, dramatizare de Rodica Suciu Stroescu şi
Minunata pantofăreasă de Federico García Lorca (la egalitate de voturi)

Nu arată rău de loc!

Jocul morţii - până unde merge televiziunea?

Nu , nu este vorba despre filmul cu Bruce Lee.

Este un documentar difuzat pe France 2 (mulţumesc, încă o dată RCS că a scos pe rând toate canalele franceze până am rămas numai cu TV5, mănca-v-ar ciorile să vă mănânce).

Cristophe Nick a realizat un documentar în care a dorit să verifice dacă una din temele SF favorite poate fi transpusă în realitate: pe când un joc al morţii în prime time ? Evoluţia recentă a programelor TV aduce această întrebare în actualitate. Ce este necesar pentru ca un astfel de joc să existe?

1. Candidaţi

2. Un public

3. O televiziune care să-l difuzeze

4. Tespectatori care să dorească să urmărească jocul

Cristophe Nick s-a apucat de treabă cu aplicare, a reunit o echipă ştiinţifică serioasă şi au decis să reia experimentul lui Stanley Milgram de supunere faţă de autoritate adaptându-l sub forma unui joc-concurs de televiziune.

Candidaţii au fost selectaţi Conform criteriilor lui Stanley Milgram:

Trei tranşe de vârstă au fost reprezentate: 25/34 ani, 35/44 ani, 45/55 ani, bărbaţi şi femei în mod egal. Categoriile socio-profesionale au fost echivalate celor recrutate de St. Milgram: muncitori, cadre de conducere, profesori, etc. De la 10 clase la studii superioare.

Au fost plătiţi cu echivalentul a 4 dolari plătiţi de Milgram în 1963, adică 40 de euro în 2009.

Rezultatele sunt consternante: faţă de cei 65% de subiecţi ai lui Milgram care au aplicat "şocul final" în 63, în 2009 peste 80% dintre subiecţi au mers până la capăt.

Milgram şi-a început cercetarea în 1961, trei luni după ce a demarat procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim, tocmai pentru a vedea până unde sunt dispuşi oamenii să se supună autorităţii. Rezultatele testelor lui Milgram sugerează că mii de complici ai Holocaustului urmau obedienţi ordinele, în ciuda încălcării celor mai intime convingeri morale.

Copiii comunitatii

Tulburător acest "Children of the commune" al Julianei Grossheim.

Un film care reuneşte mărturiile a cinci copii născuţi şi crescuţi în comunitate.

Comunitatea fondată de Otto Muehl la la Friedrichshof , este greu de încadrat. Descrisă ca sectă autoritariană (?), psiho-sectă sau denumită de fondatori Aktionsanalytische Organisation (AAO), pare o comunitate hippie întârziată cu două note puternice:

- cea dată de [pseudo]terapiile pe care OM le "administrează" comunităţii , bazate pe idei derivate din Freud şi Wilhelm Reich (între 54 şi 63 OM a fost art-therapeut într-o casă pentru copii cu tulburări emoţionale condusă de psihanalista Eva Rosenfeld, elevă a lui Freud)

- latura artistică, derivată din apartenenţa lui OM la curentul acţionist vienez . Soţia lui OM spune că, doreşte să facă din copii nişte "genii universale".

Copiii rememorează momente ale vieţii în comunitate, pseudoterapii de grup. AP (autoportretul) în care iniţial membrii adulţi ai comunităţii trebuiau să iasă în faţă pentru a destăinui blocaje şi a le depăşi. Apoi adulţii au încetat să facă AP şi singurii care făceau asta erau copiii. Treptat s-a transformat într-un performance dat de copii în faţa comunităţii. Palaver era un soi de conflict-resolution în faţa comunităţii. Pentru copii ajunsese doar o judecată periodică în urma căreia erau lăudaţi sau pedepsiţi.

Lucruri care m-au şocat: interdicţia mamelor de a mai avea relaţii cu copiii, de a se mai intersecta măcar cu ei (comunitatea ajunsese la 600 de membri), apariţia ierarhiei pentru copii. În vârful ierarhiei era Attila Muehl, copilul lui OM. Copiii superior ierarhic decideau ce jocuri se joacă şi în general decideau pentru copiii aflaţi sub ei ca ierarhie.

Încercarea mamelor de a contacta copiii se solda cu retrogradarea copiilor în ierarhie.

Apoi... copiii au crescut şi au intrat în circuitul de sex liber. Atât cât mai putea fi numit liber. Tinerii băieţi erau percepuţi ca o "concurenţă" de OM, care părea a avea un "claiming right" asupra tuturor femeilor din comunitate. Relaţiile sexuale dintre tineri au fost interzise. Tinerii puteau face sex numai cu cei mai bătrîni ca ei. Tineri au reuşit să iasă din comunitate şi au reuşit să declanşeze un proces în care să-l acuze pe OM de molestare sexuală. Ăsta a fost sfârşitul comunităţii şi s-a soldat cu închisoare pentru OM.

Tinerii din film par a avea toţi o carieră artistică şi se luptă dinrăsputeri să-şi reclădească o viaţă socială. Incredibil cum s-au resudat legăturile materne. În ce priveşte taţii este mai greu întrucât nu se cunosc. Taţii nu contau în comunitate şi a existat şi o fluctuaţie mare de bărbaţi atraşi aproape exclusiv de aspectul libertăţii sexuale. Cum spunea una dintre mame "pe majoritatea îi cunoaşteam numai după numele mic sau poreclă". Unul dintre tineri, acum tată, este teribil de îndoit asupra felului în care ar trebui să se raporteze la fiul său. Dintr-o perspectivă a analizei tranzacţionale mă întreb ce fel de "părinte" au dezvoltat copiii crescuţi în comunitate şi mai ales ce scenariu de viaţă...

Familia Simpson

A reînceput Familia Simpson la TVR1.

Se difuzează sâmbăta, de la ora 23, cîte două episoade.

Ce pot să spun? I am a sucker for The Simpsons...

Iar în ce priveşte întrebarea unui amic "De ce nu îţi descarci toate episoadele şi nu le priveşti pe îndelete când ai tu chef?"...

Ăăăă... nu ştiu! It doesn't feel right!

Orgă, bandoneon, acordeon

Marţi se "inaugurează" orga întoarsă de la Service din Cehia.
Pentru a celebra evenimentul a fost invitată JENNIFER BATE , o doamnă OBE. Programul:
J.S. Bach - Toccata şi Fuga în re minor, BWV 565R.
Schumann -Canon in si minor
F Liszt - Fantezie si Fuga pe temă de B-A-C-H
C. Franck - Preludiu, Fugă şi Variaţiuni
A. Guilmant -Scherzo (din Sonata Nr. 5)
L. Vierne - Impromptu
L. Boellmann - Suita Gotică
- Introducere
- Menuet Gothique
- Rugăciune la Notre-Dame
- Toccata

La casa de bilete am văzut afişul Festivalului de bandoneon si acordeon.
Dacă vă place Astor Piazzola atunci trebuie să fiţi acolo.
De fapt, în program este şi Libertango, aranjat de Adrian Enescu pentru cor şi orchestră.
O săptămână grea...

Update

Una era stricată şi cealaltă s-a pierdut - ştiţi bancul? Cam aşa a fost la concertul de inaugurare al orgii de la Sala Radio. Undeva după ce s-a luptat cu Cesar Franck, dna. Bate numa ce se scoală de la claviaturi şi spune (parafrazez): Doamnelor şi domnilor, din păcate avem o problemă tehnică, pur şi simplu la o orgă modernă interpreţii vor să cânte ei şi nu orga în locul lor. Aşa că îi invit pe constructori (!) să remedieze problema. Şi se apucă şi apasă nişte butoane şi orga se porneşte să cimpoiască continuu. Sar băieţii în orgă, sunetul se mai modulează, se mai gâtuie dar nu se opreşte. Apare unul dintre organizatori şi propune 10 minute pauză. 10 minute se fac 20. În final tot el anunţă că e o problemă cu un registru şi pentru a continua vom renunţa la Boellmann şi în locul lui vom asculta... scuze dar n-am mai reţinut.

Aceşti bunici cu mobile - La un moment dat, într-o clipă de linişte, se aude vag un pian - muzică clasică. Am avut senzaţia că se aude din cabina de sunet, că mai este o transmisie în paralel şi nu este cabina de sunet izolată suficient. Nu. Era soneria unui mobil. Al cuiva care nici nu şi-o recunoştea sau nu ştia să îl oprească. A ţinut-o aşa minute în şir. Se auzea în orice moment de linişte. Apoi mai către final se aude în apropierea mea sunetul clasic de sonerie Nokia. Tare. Grand Valse. Autoarea este o doamnă, 70+, coafată, elegantă, care nu ştie ce să-i facă telefonului. Mamelor din lumea întreagă, nu luaţi mobilul la concert...

Olandezul Zburător

Pe 20 martie vom fi la Operă, la reluarea Olandezului Zburător.



Am aşteptări mari de la această producţie, fie şi numai datorită numelor celor care s-au implicat.



Va dirija Cristian Mandeal, regia îi aparţine Beatricei Rancea, costumele Irinei Schrotter.






"Olandezul" este un american: Gary Simpson.







Cine şi-ar putea dori mai mult?





Păi... Wagner la Bayreuth e pohta ce pohtesc.


Să obţii bilete nu este chiar imposibil, doar aproape imposibil.


Procesul constă în a solicita în fiecare an bilete şi, după câţiva ani, e posibil să primeşti şi un răspuns afirmativ. Timpul de aşteptare este estimat între 5 şi 10 ani.


Durează mai puţin dacă pe formularul de cerere treci peste tot "egal", adică mă mulţumesc cu ce este disponibil, oriunde, oricând.


Noi am cerut la Inel. Dacă tot e să aşteptăm...








UPDATE





Şi a fost premiera.


Olandezul nu a fost american ci român: Ştefan Ignat.
Multă lume la premieră. Mulţi străini - am fost "înconjuraţi" de nişte spanioli, nişte asiatici şi nişte italieni. Spaniolii erau entuziasmaţi după primul act dar şi oripilaţi de sonerii şi alte zgomote care au ajuns comune în sălile de concert autohtone. Ce a fost mai bun abia avea să urmeze.
Lucruri care mi-au rămas: corul (excelent), scenografia minimalistă (less is more!), scena din actul trei cu alpiniştii utilitari (incantaţiile strigoilor), fetiţa - Marina Grecu, tabloul din actul 2 cu soţiile marinarilor îmbrăcate "Irina Schrotter" bând o cafeluţă...poate singurul highlight al costumelor.
Ana-Maria Comşa, cu momente excelente.
Cred că este just să spun că toată lumea şi-a dat silinţa.
Am stat foarte aproape de Cristian Mandeal şi am rămas surprins să îl aud adeseori fredonând, mă rog nu ştiu dacă ăsta este termenul. "Humming".
Alauzele au fost îndelungi. Pe scenă au urcat alături de interpreţi şi Cristian Mandeal, Beatrice Rancea, Irina Schrotter, Stelian Olariu şi... ,absolut meritat, orchestra.
Mi-a plăcut.

ALT UPDATE

Aici e o cronica mai "tehnica" a spectacolului care imi produce aceeasi reactie ca testele supermasinilor din revistele auto. "La Seria 7 de anul acesta schimbarea vitezelor se face greoi iar reprizele etc.". Iar daca ajung sa conduc o astfel de masina senzatia mea este de "masina asta e perfecta!". Totusi, aici eu sunt neofitul. Omul stie ce spune.

Timbre pentru felicitările de Paşte...

...asta dacă sunteţi unul dintre ciudaţii care mai trimite felicitări. Dacă da, un timbru "de sezon" este o tuşă de fineţe, mai ales pentru felicitările trimise în străinătate.

Trebuie să recunosc că am reluat obiceiul trimiterii de felicitări din două motive:

- din ruşine faţă de prietenii din străinătate care continuă să trimită cu religiozitate, cel puţin de Crăciun, felicitări.

- ca protest împotriva sms-urilor "date la tot cartierul".

Feed-back-ul obţinut merită din plin un efort de o seară, pentru a scrie unui prieten sau unei cunoştinţe un mesaj personalizat şi personal.

Timbrele sunt proaspete, au apărut ieri, 12 martie. Eu le-am luat de la Romfilatelia de lângă Adam sau berăria Turn - mă rog, fostă, acum e un magazin muzical.

Anul ăsta paştele ortodox şi catolic cade în aceeaşi zi, 4 aprilie. O trimitere prioritare ajunge în ţară a doua zi (pe bune!) iar în Europa în trei zile.

Mai greu este cu felicitările în sine. Dacă la cele de Crăciun sau aniversare oferta este variată, pentru sărbătorile pascale nu prea ai de unde alege. Cele de la Poştă par dintre cele mai decente.

P.S.

Am gasit niste felicitări decente la magazinul Bamboo din Orhideea. Sunt de la Cardex, sub licenţă Hallmark.

Schumann, pulovere şi aplauze prost temperate

Mai întâi Imperialul şi acum Schumann. Nu e rău de loc acest început de an. Îmi doresc să mai ascult Grieg interpretat de Dan Grigore. Cine ştie... eu promit să fiu un băiat cuminte. Oricum 8-9 aprilie un răsfăţ cu Brahms şi ELISABETH LEONSKAJA. Aimez-vous Brahms?

De când cu discuţia din Dilema Veche îmi sare în ochi marea de pulovere de la Ateneu. La fel este şi la Sala Radio sau la Operă. Şi nu mă refer la svetere de cashmir sau vreun jerseu gingaş ci aranuri groase de pescar sau turcisme care au supravieţuit anilor 90, pulovere de schi şi lista poate continua. Totul agrementat cu nelipsiţii jeanşi, tricouri.
O mulţime pestriţă care îl face să arate ciudat (culmea) pe Toader Paleologu îmbrăcat în smoking. E adevărat că şi la Scala, milanezii spun că numai provincialii se îmbracă în smoking dar uneori mi-aş dori să existe o ţinută obligatorie minimală. Oricum, în ordinea descrescătoare dacă nu un costum de seară orice costum este bun. Dacă nu costum, orice sacou merge. Orice cămaşă este o opţiune mai bună decât un tricou sau un pulover. O secunda... aproape orice cămaşă.
Nu pulovere, vă rog. Recomandarea la Scala este: Gentlemen are advised to wear black tie for premieres and are in any case always advised to wear a jacket and tie. The Theatre recommends items of clothing which comply with a proper theatre decorum for all performances.

Despre aplauze... Ca niciodată, un grup destul de compact, probabil aflat la o conferinţă, un training, cine ştie, a început să aplaude după prima parte din concertul de pian. Cumva s-au prins care e treaba. După pauză a urmat însă Patetica de Ceaikovski. Nu au avut nici o şansă.
During the 20th century, applause even between movements of a symphony became regarded as a distraction from its momentum and unity, and is now considered a gaffe or faux pas, though usually tolerated as a well-meaning one; most audiences applaud after the third movement of the Tchaikovsky Sixth and conductors seem resigned to this fact.
Aşa ne-am gândit şi noi, vorba lui Andrieş. Extrasul este din Concert etiquette de pe wiki.

One world

Din nou One World , la Cinematecă, la Elvire Popesco şi la Noul Cinematograf al Regizorului Roman.

Anul trecut mi-au rămas în minte fenomenalul Andrei Ujică , fotogramele unei revoluţii şi, mai ales - Rupt de prezent, povestea lui Serghei Krikalev lăsat 10 luni în spaţiu pe timpul dezmembrării URSS. Documentarul despre Ana Politovskaia, cel despre musichall-ul lagărului de concentrare Corean (credeam că nu-i voi uita numele ever, dar..)ş.a.

Anul acesta de vazut:

Kites - La scoala de arta din Kabul, la cursul de film tinut de regizorul polonez Jacek Szaranski, studentii trebuie sa realizeze un documentar despre orasul lor... Trebuie să iasă ceva de aici!

When Borat Came To Town - In Glod, traieste Carmen, o fata de 17 ani care viseaza sa plece in Spania si care este considerata batrâna pentru maritis, in condiţiile in care fete de 14 – 15 ani au deja copii.
Regizoarea olandeza Mercedes Stalenhoef ar fi trebuit s-o urmareasca si sa puncteze cotiturile din viaţa ei. Însa, intre timp, in sat, Sacha Baron Cohen a filmat scandalosul “Borat” si povestea ei a devenit secundara.

P.S.

Andrei Ujică a fost, împreună cu Şerban Foarţă, autorul unor texte memorabile pentru Phoenix!!!
P.P.S.
Recitesc P.S.-ul de mai sus si imi aduc aminte de o perla auzita de o colega.
- Ieri a trebuit sa merg cu metroul.
- Si cum a fost?
- A day in the life! Doua pustoaice de 14-15 ani, cu i-pod-urile in urechi, dand din cap sincron:
"Fata, stiai ca si tata lu' Enrique canta?"
"E naaa!? Ce cool!"

Aniversare la Paris

Aniversarea căsătoriei la Paris... de 14 Februarie.

În data de 13 prânzul la braseria Boffinger, cea mai veche braserie din Paris, înfiinţată în vremea filoxerei...


Ajungem 5 minute înainte de deschidere, fără rezevare, şi maître d' ne asigură că ne va găsi o masă, dar nu sub cupolă. Bine şi aşa! Comandăm supă de ceapă şi Chateaubriand (Cristina), şi terină maison şi choucroute garnie, eu.


Apoi o tura pe la Marile Magazine şi repede la casieria de la Teatrul Huchette pentru a ne ridica biletele rezervate la coupe-ul Cântăreaţa Cheală - Lecţia. Mâncăm în zonă (St. Michel), dezamăgitor după Boffinger. Spectacolul este un regal. Cele două piese sunt jucate zilnic - mai puţin duminica - din 16 februarie 1957, totalizând peste 16300 de reprezentaţii , fiecare! Încă trei zile şi am fi prins aniversarea a 53 de ani. În 1994 am văzut Cântăreţa cheală, şi spectacolul din seara asta pare cu totul diferit - în (mai) bine. Iar Lecţia, o încăntare.


14 februarie. Plimbare şi last minute shopping pe Champs-Élysées, apoi prânz cu Mara şi Alex la Chartier. Alex ne convinge sa luam un Lilet la aperitiv, apoi eu iau o supă de legume şi creier de oaie cu pătrunjel.
Fuga la CDG şi înapoi cu Air France-ul acasă.
Fin!