P.S. Apropos de link-uri, Ce chestie grozavă este INA. De ce oare nu putem avea şi noi un institut al audiovizualului?
sâmbătă, 31 martie 2012
Apostrophes
P.S. Apropos de link-uri, Ce chestie grozavă este INA. De ce oare nu putem avea şi noi un institut al audiovizualului?
Bonjour Nostalgie!!!
"Mise a jour de listes de l'operateur" e mesajul care aduce canale noi pe satelit.
Odată ce aducerea la zi s-a terminat m-am uitat curios să văd ce e nou. Nici un program nou nu părea să fi apărut. Poate din nou e o promoţie şi sunt free-to-air canalele codate? Nu, nici asta.
Pe urmă am observat că mi-au apărut o grămadă de posturi de radio noi.
Printre care şi Nostalgie. Până acum îl ascultam numai pe net. Bonjour Nostalgie, ca s-o parafrazez pe Francoise Sagan.
Odată ce aducerea la zi s-a terminat m-am uitat curios să văd ce e nou. Nici un program nou nu părea să fi apărut. Poate din nou e o promoţie şi sunt free-to-air canalele codate? Nu, nici asta.
Pe urmă am observat că mi-au apărut o grămadă de posturi de radio noi.
vineri, 30 martie 2012
Who killed Roger Rabbit?
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Să fie vecina care a jurat să-i otrăvească? Ea zice că nu şi parcă îmi vine greu să cred că s-ar fi chinuit să facă trupurile să dispară pe urmă. Pentru că nu sunt nicăieri. I-am căutat cu bicicleta, pe urmă am luat-o la picior. Nici urmă de ei. Habar n-aveam că m-am ataşat aşa de ei.
Asta e o fotografie din iarnă când mergeau după mine pe urmele făcute de schiuri.
Fetiţa este prima în urma mea - ea era şefa clanului.
La gran carrera!!!
Azi am luat o gură de scurt+metraje la NEXT şi "La gran carrera" mi-a plăcut la nebunie. Intrarea este liberă.
luni, 26 martie 2012
Să vorbim despre Kevin, atunci...
sâmbătă, 24 martie 2012
Les jours se suivent et se ressemble
După 30 de ani (şi +30 de kg) călăresc din nou. Am găsit un cal pe măsura mea, Viky, o iapă gigantică din rasa fresiană, parcă luată de la o căruţă amish. Cred că Maia ar putea trece lejer pe sub Viky! Oricum, treaba merge, totul este acolo unde era, doar că de la trapul aşezat am făcut o febră musculară teribilă la muşchii lombari. It's all coming back.
Citesc în Dilema convorbirea lui Lucian Boia cu redacţia. Pe scurt cam aceleaşi lucruri interesante spuse în cadrul conferinţei de la TNB. În plus nişte întrebări de bun simţ. La TNB când au început întrebările am avut senzaţia că e o convenţie a ciudaţilor. Cei mai duşi se prezentau drept economişti pensionari. Nici nu ştiu ce o să apară pe dvd că ar trebui editat cam tot. Îmi venea să întreb dacă la conferinţele Criterion se puneau întrebări tot atât de tâmpite.
Am văzut Oedipe. Eram tare îndoit înainte, dar mi-am spus că am o datorie să o văd măcar o dată. Doamne ce minunăţie! Aveam momente când închideam ochii pentru a a-mi ascuţi simţurile, pentru a auzi toată fineţea construcţiei lui Enescu. Mi-am amintit de o vizită la Paris prin anii 90. Aveam o prietenă cunoscută pe internet şi am rugat-o să cumpere bilete la Cântăreaţa cheală. "Eşti sigur?" m-a întrebat. După ce am văzut piesa nu contenea cu laudele. "Ştii", mi-a spus "noi îl învăţăm pe Ionesco la şcoală şi de-aia aveam impresia că o să fie plictisitor, clasic(?)".
Citesc în Dilema convorbirea lui Lucian Boia cu redacţia. Pe scurt cam aceleaşi lucruri interesante spuse în cadrul conferinţei de la TNB. În plus nişte întrebări de bun simţ. La TNB când au început întrebările am avut senzaţia că e o convenţie a ciudaţilor. Cei mai duşi se prezentau drept economişti pensionari. Nici nu ştiu ce o să apară pe dvd că ar trebui editat cam tot. Îmi venea să întreb dacă la conferinţele Criterion se puneau întrebări tot atât de tâmpite.Am văzut Oedipe. Eram tare îndoit înainte, dar mi-am spus că am o datorie să o văd măcar o dată. Doamne ce minunăţie! Aveam momente când închideam ochii pentru a a-mi ascuţi simţurile, pentru a auzi toată fineţea construcţiei lui Enescu. Mi-am amintit de o vizită la Paris prin anii 90. Aveam o prietenă cunoscută pe internet şi am rugat-o să cumpere bilete la Cântăreaţa cheală. "Eşti sigur?" m-a întrebat. După ce am văzut piesa nu contenea cu laudele. "Ştii", mi-a spus "noi îl învăţăm pe Ionesco la şcoală şi de-aia aveam impresia că o să fie plictisitor, clasic(?)".
miercuri, 21 martie 2012
Mai mult verde:Test Drive Citroen C0
Prietenul meu GS m-a luat la un drive test cu Citroen C0. De mai mult timp îşi doreşte o maşină electrică, e înscris pe nu ştiu ce listă de aşteptare la Renault Fluence ZE şi
iată o ocazie palpabilă. Un Citroen C0, folosit de cei de la Citroen ca maşină demonstrativă, 1000 de km la bord şi un discount considerabil.
Mergem la o reprezentanţă undeva în sudul capitalei şi prima impresie aduce şi primul şoc: maşina este mult mai îngustă decât pare în fotografii. Impresia de îngustime este accentuată de înălţimea ei - întradevăr nici măcar pe locurile din spate nu ai senzaţia de plafon jos. Maşina a fost la încărcat de azi dimineaţă special pentru test drive şi indicatorul care arată o pompă de benzină care are în loc de "pompă" un ştecher arată plin. Răsucirea cheii nu face decât să aprindă nişte lumini în bord. Schimbătorul de viteză este identic cu unul pentru cutie automată aşa că tipul de la reprezentanţă pune în drive şi pornim. Dintr-o dată zgomotul de electric îmi este familiar. Seamănă cu zgomotul Melex-ului, o maşinuţă de golf poloneză pe care am avut-o la dispoziţie pe vremea când eram dispecer la Otopeni (adică tipul cu paletele din faţa avioanelor). Însă maşinuţa asta are cuplu nu glumă, demarăm în trombă, clar mult mai repede decât cele 15 secunde care sunt trecute în specificaţii. Şi suntem 3 în maşină. "Atunci de ce au trecut un demaraj atât de lent în carte?" mă întreb. GS trece la volan şi dă drumul la aer condiţionat. La maxim, adică pe foarte rece. Demarajul are de suferit serios... Nu v-am spus că maşinuţa are a/c şi încălzire în scaune. Probabil că atunci când funcţionează penalizează serios performanţa şi anduranţa. Pe bord este un soi de turometru care este bine sa nu depăşească un nivel verde, numit ECO. Peste ECO este POWER. Când e pe power mănâncă jar şi baterie probabil. Ne schimbăm şi îmi vine rândul la volan. Mă împresionează cuplul linear şi ţinuta de drum. Centrul de greutate jos datorat bateriilor precum şi suspensia îţi dau impresia de chopper, de stabilitate. Maşina mănâncă curent de 2 RON la suta de km. Fantastic, nu?
Mergem la o reprezentanţă undeva în sudul capitalei şi prima impresie aduce şi primul şoc: maşina este mult mai îngustă decât pare în fotografii. Impresia de îngustime este accentuată de înălţimea ei - întradevăr nici măcar pe locurile din spate nu ai senzaţia de plafon jos. Maşina a fost la încărcat de azi dimineaţă special pentru test drive şi indicatorul care arată o pompă de benzină care are în loc de "pompă" un ştecher arată plin. Răsucirea cheii nu face decât să aprindă nişte lumini în bord. Schimbătorul de viteză este identic cu unul pentru cutie automată aşa că tipul de la reprezentanţă pune în drive şi pornim. Dintr-o dată zgomotul de electric îmi este familiar. Seamănă cu zgomotul Melex-ului, o maşinuţă de golf poloneză pe care am avut-o la dispoziţie pe vremea când eram dispecer la Otopeni (adică tipul cu paletele din faţa avioanelor). Însă maşinuţa asta are cuplu nu glumă, demarăm în trombă, clar mult mai repede decât cele 15 secunde care sunt trecute în specificaţii. Şi suntem 3 în maşină. "Atunci de ce au trecut un demaraj atât de lent în carte?" mă întreb. GS trece la volan şi dă drumul la aer condiţionat. La maxim, adică pe foarte rece. Demarajul are de suferit serios... Nu v-am spus că maşinuţa are a/c şi încălzire în scaune. Probabil că atunci când funcţionează penalizează serios performanţa şi anduranţa. Pe bord este un soi de turometru care este bine sa nu depăşească un nivel verde, numit ECO. Peste ECO este POWER. Când e pe power mănâncă jar şi baterie probabil. Ne schimbăm şi îmi vine rândul la volan. Mă împresionează cuplul linear şi ţinuta de drum. Centrul de greutate jos datorat bateriilor precum şi suspensia îţi dau impresia de chopper, de stabilitate. Maşina mănâncă curent de 2 RON la suta de km. Fantastic, nu?
luni, 19 martie 2012
Sorry a...
Am fost la British stand-up comedy la noi la multiplex. Lume puţină dar bună. În stilul românesc, publicul nu a fost prea participativ dar sper să se fi obişnuit băieţii cu leşinul românesc şi să realizeze că au avut succes. De asemenea, mi-a fost clar că încă nu avem stand-up românesc.
sâmbătă, 17 martie 2012
Coloană de duş vintage
După lungi căutări şi după o lungă aşteptare (alte priorităţi...) în sfârşit duşul pe care mi l-am dorit. Arată mai bine ao vivo decât în fotografie.
joi, 15 martie 2012
Totul într-o zi
Ziua aceasta a început la19:00, când am ieşit de la serviciu. Şi a continuat cu Beirut: The last home movie al lui Jennifer Fox. Până să înceapă am mâncat ceva la Clubul Ţăranului. Pentru că îmi place să citesc ceva la masă am cumpărat o carte - Degete mici de Filip Florian. M-am hotărât să mă pun la punct cu românii.
Ce să spun despre filmul dnei Fox? O livadă cu vişini la Beirut. O familie foarte interesantă. Păcat ca la un moment dat îmi cădea barbia în piept. Nu din cauza filmului, aşa sunt după tura de zi.
miercuri, 14 martie 2012
Out and about
Apoi un mic tur de forţă. Veronika, un documentar pe un text scris de o autistă. Mir, un documentar despre zece ani din viaţa unui copil (mai apoi tânăr) afgan.
Cireaşa de pe tort, Acesta nu este un film. Seara s-a încheiat cu Operaţiunea Diablo, un documentar de la care cred că am avut aşteptări prea mari. Ce e de spus? Acesta nu e un film e mult peste tot ce am văzut azi. Filmul se intinde pe parcursul unei zile, incepând cu micul dejun al lui Jafar Panahi. Totul pare filmat a l'improviso, cu momente de cineverite, pentru ca scena finală să te lovească în moalele capului. Ce şmecher Panahi ăsta. Ba e un film al naibii de elaborat, subtil şi simbolic!
Jurnal
Pe ARTE documentar despre arhitectura Asmarei, capitala Eritreei. Şocant, pentru stereotipiile mele, mai ales după fotografiile văzute cu Etiopia. Printre clădiri, probabil cea mai frumoasă benzinărie din lume: Fiat Tagliero proiectată de Giuseppe Pettazzi.Spre surprinderea mea Art Jazz s-a mutat. La galeriile Orizont găsim pe uşă lacătul şi o citaţie. Regăsim clubul în pasajul englez. Cântă o trupă excelentă, Organis 3, un chitarist, un flautist şi un percuţionist. În club sunt 10 persoane cu tot cu amicii trupei. Atmosferă de oraş evacuat. Unde sunt oamenii?
"Hai să-l lăsăm să trăiască" şi-au spus fraţii Dardenne despre puştiul din Le gamin au velo. În sfârşit un film al lor care nu se termină ca-n viaţă. E mult mai bine aşa. La Studio va fi un week-end Dardenne şi nu cred că aş mai putea vedea Tăcerea Lornei. Îţi trece pofta de viaţă după ce-l vezi.
Nu se poate să nu te îndrăgosteşti de vibrafon după ce vezi un concert cu Emmanuel Sejourne. Am fost la sala Radio unde e în plină desfăşurare Festivalul Internaţional de vibrafon. În seara asta Emmanuel Sejourne cântă cu orchestra Radio dirijată de Tiberiu Soare. Din păcate suntem la Acesta nu este un film, la OneWorld. Ieri în sală foarte puţină lume.
vineri, 9 martie 2012
Meditaţiile Maiei
joi, 8 martie 2012
A treia oară cu noroc
Elsie, iapa Roxanei, a parcurs cu succes perioada de pregătire pentru şa şi cum părea o studentă cuminţică şi foarte comme il faut dl. Petrică Ionescu a încălecat-o fără să se aştepte la mari sincope. A coborât din mers.
Elsie are temperament, până la urmă. Violeta a încălecat-o apoi pe Elsie şi coborârea a fost tot ca la primul încălecat numai că mai abruptă (e şi coborârea din mers o artă...).
Azi a fost un lucru în echipă şi apoi Elsie a fost regală, a avut o ţinută de şcoală spaniolă.
Maia privea peste gard din padoc neştiind că de mâine de la prânz începe şcoala.
Elsie are temperament, până la urmă. Violeta a încălecat-o apoi pe Elsie şi coborârea a fost tot ca la primul încălecat numai că mai abruptă (e şi coborârea din mers o artă...).
Azi a fost un lucru în echipă şi apoi Elsie a fost regală, a avut o ţinută de şcoală spaniolă.
Maia privea peste gard din padoc neştiind că de mâine de la prânz începe şcoala.
miercuri, 7 martie 2012
Acesta nu este un film...în sfârşit!
M-am uitat peste filmele de la OneWorld de anul acesta şi au adus Acesta nu este un film. Mulţumesc OneWorld! Doream să văd filmul încă de când i-au făcut o recenzie călduroasă la Telematin, când a fost prezentat la Cannes.
“Cand coafezele n-au ce face, se tund una pe alta”, glumeste personajul aflat in centrul acestui manifest ajuns la Cannes pe un flash-drive ascuns intr-o prajitura – un “non-film” pentru ca guvernul Iranian i-a refuzat accesul la statutul de film. Ce-i ramane de facut unui regizor dupa ce i s-a interzis sa faca film? Ce altceva ar putea deveni un film atunci cand nu are voie sa fie film? Prezentat pe generic ca fiind “un efort semnat de Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb”, “This is not a Film” e un jurnal de pe frontul privat al arestului la domiciliu, sub amenintarea unei sentinte de sase ani inchisoare si douazeci de ani de interdictie a activitatii regizorale.
synopsis © Adina Bradeanu
“Cand coafezele n-au ce face, se tund una pe alta”, glumeste personajul aflat in centrul acestui manifest ajuns la Cannes pe un flash-drive ascuns intr-o prajitura – un “non-film” pentru ca guvernul Iranian i-a refuzat accesul la statutul de film. Ce-i ramane de facut unui regizor dupa ce i s-a interzis sa faca film? Ce altceva ar putea deveni un film atunci cand nu are voie sa fie film? Prezentat pe generic ca fiind “un efort semnat de Jafar Panahi și Mojtaba Mirtahmasb”, “This is not a Film” e un jurnal de pe frontul privat al arestului la domiciliu, sub amenintarea unei sentinte de sase ani inchisoare si douazeci de ani de interdictie a activitatii regizorale.
synopsis © Adina Bradeanu
luni, 5 martie 2012
Vrute şi nevrute
Am fost la The Happy Movie, proiectat într-o cafenea într-un fel de lansare simultană mondială. La noi au întârziat datorită zăpezii. O porţiune din film ne poartă în Japonia, pe o insulă unde sunt concentraţi un număr incredibil de centenari. Sunt intervievaţi pentru a afla secretul longevităţii lor serene. Şoc şi groază! Centenarii sunt centenare fără excepţie. Am o senzaţie de horror gen Copiii porumbului, FBI-ul japonez trebuie trimis acolo să investigheze.
După faza cu fericirea am fost să bem ceva la Clubul Ţăranului. Îmi place denumirea, e un fel de Country Club mai de la Românica. M-am mai înveselit când am aflat că era Quiz Night. Big fun!...până la proba cu muzica. Se ascultă câteva secunde dintr-o piesă şi trebuie să precizezi autorul şi titlul. Din 10 am recunoscut doar două: Sonata lunii şi marşul Radetzky. Unde am fost toţi anii ăştia? Mi-am zis că trebuie să revin cu Vlad. Vlad le are cu muzica.
Closer la Teatrul Foarte mic, cu Gheorghe Visu. O montare diferită de cea văzută la Teatrul Lyric în 1999 dar textul susţine multe. Îmi amintesc de Gheorghe Visu în scena din "Să mori rănit din dragoste de viaţă" când se dezbracă la bustul gol, definit până la ultimul muşchi şi fibră. Vorba lui Mastroiani în Ginger şi Fred - "Pe vremuri când mă dezbrăcam izbucneau aplauze". Mi-a placut mai mult montarea la Lyric, iar aici Visu şi Ana Ioana Macaria.
În seara zilei în care am fost la CNSAS aveam bilete la Simfonia Fantastică. A fost salvarea mea, mai eficient ca un ketonal. De data asta l-am văzut fără Răzvan Mazilu protagonist. Am avut o revelaţie, mi-am dat seama la un moment dat că singura muzica pe care se dansa era Invitation au voyage. De fapt revelaţia a fost muzicalitatea manifestă a poeziei. S-ar fi putut dansa numai şi numai pe poezie.
Am găsit poemele de TS Eliot şi pentru că aveam de aşteptat la cârciumă până venea Cristina mi-am luat şi ceva de citeală. Am luat Partida de biliard.. de Boll. Îmi place Boll de când cu Onoarea pierdută... Partida... este un roman intunecat despre nazism, o alegorie în care oamenii sunt împărţiţi între cei care au ales să primească împărtăşania bivolului şi cei ce au ales împărtăşania mielului. Când citeam cartea mama îmi dă telefon să-mi spună că pe 1 martie mergem la CNSAS. Totul se întâmplă cu un motiv.
Petrecere aniversară a lui C. De 4 martie! Anul trecut am întrebat cum a fost cea din 77 aşa că anul ăsta sunt cuminte. Spun că mi se pare că am văzut-o pe A. la televizor, spectatoare la întâlnirea cu Amos Oz. Ea era. Se plânge de prestaţia lui Liiceanu. Protestez neauzit pe fondul unei litanii generalizate anti-Liiceanu. I se reproşează marota comunism vs. fascism. Renunţ să protestez. Liiceanu are dreptate, totuşi. Vizita la CNSAS e încă proaspătă.
Back with a vengeance la Quiz Night, cu Vlad. Amândoi flămânzi, devorăm un borş de buruieni şi apoi sarmale cu mămăligă. Problema e că ciorbele întârzie preţ de 2 palinci la Vlad şi 2 votci la mine. Reintrăm în normal cu vin pelin. La desert refuz tradiţionalii papanaşi şi iau un coniac. Quiz night? Ah da, Vlad începe mai bine prima proba, în care trebuie să recunoşti personaje de desene animat. La muzică e mai bine recunosc şi eu un Zeppelin. La două piese Vlad scrie indignat "hipstereală". Ne certăm pe vecinii Pachistanului. Vlad îmi cere să şterg Iranul şi eu lui China. Amândoi ne înşelăm, sau mă rog avem dreptate. Ghicesc totuşi capitala Paraguaiului: Asuncion. Ne trebuie echipă.
La C. am ascultat muzică religioasă etiopiană în timp ce urmărim slideshow-ul cu fotografii făcute în Etiopia. Toate icoanele etiopienilor înfăţişează un Dumnezeu caucazian. Îmi amintesc scena de la fast-food, din Falling Down, când Michael Douglas întreabă "Can anybody tell me what is wrong with this picture?". Spun că nu mă miră că mulţi afro-americani trec la musulmani. "Nici Mohamed nu era negru" mi se răspunde. Dar nici nu trebuie să-l priveşti în ochii lui albaştri când îi vorbeşti.
Am ratat Pui cu prune la NCRR, primul film al Marjanei Satrapi, ştiţi cea cu Persepolis. Sau, mai relevant, co-scenarista lui Amelie. Ne-am cantonat, din comoditate, la multiplex-ul din Băneasa unde vedem mainstream pe pâine. Noroc cu The Artist... şi Doamne...ce măcel! Ne pregătim pentru OneWorld.
Încerc să dorm înainte de tura de noapte. Nu-mi ies din minte paginile din dosarele informative despre bunicul meu. Simt furie şi mă auto-alimentez. Nimic nu scapă furiei mele, inclusiv Dumnezeu. Am un monolog de tetelu lipsit de umor. Nu-i pot ierta Lui, omniscient şi omnipotent că permite o asemenea deferlare a răului. Parcă suntem o creaţie de tinereţe pe care a abandonat-o nemulţumit de imperfecţiunea ei. Oare are creaţii mai reuşite, lumi în care se poate trăi din prima, fără aşteptarea chinuită a mântuirii? Îl văd lăsându-ne de izbelişte, ocupat cu creaţii care ne depăşesc în bunătate şi armonie, lumi înţelepte care îi procură satisfacţii. Un Dumnezeu căpşunar, în absenţa căruia ne facem de cap ca în Dumnezeul muştelor. Care, în omniscienţa lui, revine când hărmălaia devine prea mare, să facă pace între copii lăsaţi singuri într-o cameră care nu ştiu să se joace. Fără entuziasm, în lumea care i-a crucificat avatarul.
După faza cu fericirea am fost să bem ceva la Clubul Ţăranului. Îmi place denumirea, e un fel de Country Club mai de la Românica. M-am mai înveselit când am aflat că era Quiz Night. Big fun!...până la proba cu muzica. Se ascultă câteva secunde dintr-o piesă şi trebuie să precizezi autorul şi titlul. Din 10 am recunoscut doar două: Sonata lunii şi marşul Radetzky. Unde am fost toţi anii ăştia? Mi-am zis că trebuie să revin cu Vlad. Vlad le are cu muzica.
Closer la Teatrul Foarte mic, cu Gheorghe Visu. O montare diferită de cea văzută la Teatrul Lyric în 1999 dar textul susţine multe. Îmi amintesc de Gheorghe Visu în scena din "Să mori rănit din dragoste de viaţă" când se dezbracă la bustul gol, definit până la ultimul muşchi şi fibră. Vorba lui Mastroiani în Ginger şi Fred - "Pe vremuri când mă dezbrăcam izbucneau aplauze". Mi-a placut mai mult montarea la Lyric, iar aici Visu şi Ana Ioana Macaria.
În seara zilei în care am fost la CNSAS aveam bilete la Simfonia Fantastică. A fost salvarea mea, mai eficient ca un ketonal. De data asta l-am văzut fără Răzvan Mazilu protagonist. Am avut o revelaţie, mi-am dat seama la un moment dat că singura muzica pe care se dansa era Invitation au voyage. De fapt revelaţia a fost muzicalitatea manifestă a poeziei. S-ar fi putut dansa numai şi numai pe poezie.
Am găsit poemele de TS Eliot şi pentru că aveam de aşteptat la cârciumă până venea Cristina mi-am luat şi ceva de citeală. Am luat Partida de biliard.. de Boll. Îmi place Boll de când cu Onoarea pierdută... Partida... este un roman intunecat despre nazism, o alegorie în care oamenii sunt împărţiţi între cei care au ales să primească împărtăşania bivolului şi cei ce au ales împărtăşania mielului. Când citeam cartea mama îmi dă telefon să-mi spună că pe 1 martie mergem la CNSAS. Totul se întâmplă cu un motiv.
Petrecere aniversară a lui C. De 4 martie! Anul trecut am întrebat cum a fost cea din 77 aşa că anul ăsta sunt cuminte. Spun că mi se pare că am văzut-o pe A. la televizor, spectatoare la întâlnirea cu Amos Oz. Ea era. Se plânge de prestaţia lui Liiceanu. Protestez neauzit pe fondul unei litanii generalizate anti-Liiceanu. I se reproşează marota comunism vs. fascism. Renunţ să protestez. Liiceanu are dreptate, totuşi. Vizita la CNSAS e încă proaspătă.
Back with a vengeance la Quiz Night, cu Vlad. Amândoi flămânzi, devorăm un borş de buruieni şi apoi sarmale cu mămăligă. Problema e că ciorbele întârzie preţ de 2 palinci la Vlad şi 2 votci la mine. Reintrăm în normal cu vin pelin. La desert refuz tradiţionalii papanaşi şi iau un coniac. Quiz night? Ah da, Vlad începe mai bine prima proba, în care trebuie să recunoşti personaje de desene animat. La muzică e mai bine recunosc şi eu un Zeppelin. La două piese Vlad scrie indignat "hipstereală". Ne certăm pe vecinii Pachistanului. Vlad îmi cere să şterg Iranul şi eu lui China. Amândoi ne înşelăm, sau mă rog avem dreptate. Ghicesc totuşi capitala Paraguaiului: Asuncion. Ne trebuie echipă.
La C. am ascultat muzică religioasă etiopiană în timp ce urmărim slideshow-ul cu fotografii făcute în Etiopia. Toate icoanele etiopienilor înfăţişează un Dumnezeu caucazian. Îmi amintesc scena de la fast-food, din Falling Down, când Michael Douglas întreabă "Can anybody tell me what is wrong with this picture?". Spun că nu mă miră că mulţi afro-americani trec la musulmani. "Nici Mohamed nu era negru" mi se răspunde. Dar nici nu trebuie să-l priveşti în ochii lui albaştri când îi vorbeşti.
Am ratat Pui cu prune la NCRR, primul film al Marjanei Satrapi, ştiţi cea cu Persepolis. Sau, mai relevant, co-scenarista lui Amelie. Ne-am cantonat, din comoditate, la multiplex-ul din Băneasa unde vedem mainstream pe pâine. Noroc cu The Artist... şi Doamne...ce măcel! Ne pregătim pentru OneWorld.
Încerc să dorm înainte de tura de noapte. Nu-mi ies din minte paginile din dosarele informative despre bunicul meu. Simt furie şi mă auto-alimentez. Nimic nu scapă furiei mele, inclusiv Dumnezeu. Am un monolog de tetelu lipsit de umor. Nu-i pot ierta Lui, omniscient şi omnipotent că permite o asemenea deferlare a răului. Parcă suntem o creaţie de tinereţe pe care a abandonat-o nemulţumit de imperfecţiunea ei. Oare are creaţii mai reuşite, lumi în care se poate trăi din prima, fără aşteptarea chinuită a mântuirii? Îl văd lăsându-ne de izbelişte, ocupat cu creaţii care ne depăşesc în bunătate şi armonie, lumi înţelepte care îi procură satisfacţii. Un Dumnezeu căpşunar, în absenţa căruia ne facem de cap ca în Dumnezeul muştelor. Care, în omniscienţa lui, revine când hărmălaia devine prea mare, să facă pace între copii lăsaţi singuri într-o cameră care nu ştiu să se joace. Fără entuziasm, în lumea care i-a crucificat avatarul.
vineri, 2 martie 2012
Prima mea zăbăluţă
Azi dimineaţă am fost iar la CNSAS dar vreau să fac o pauză cu asta, îmi face rău. Apoi am fost la Maia şi i-am pus zăbala pentru prima oară. A tot mestecat dar nu a fost deloc traumatizată. Începe drumul către şa...
joi, 1 martie 2012
Cum o chema pe Zibilina?
Ieri am fost cu mama la CNSAS să vedem dosarele bunicului. Când am plecat de acolo aveam o durere groaznică de cap şi o stare de greaţă sartriană. Întoarcerea acasă a fost un chin, nu mai puteam să ţin capul drept şi aveam vomă în gât.
Dosarele sunt de două feluri, penale şi informative. Cele penale sunt seci, cu o seamă de note care recunosc că bunicul nu mai are activitate politică dar nu priveşte cu ochi buni orânduirea nouă mai ales de când a fost schimbat din funcţia de director de şcoală. În plus organizează şpriţuri cu prietenii la care dezbate politica internă şi internaţională. Se subliniază că bunica este deputat PMR la sfatul popular şi astfel bunicul "are acces" la toate informaţiile privind politica partidului. Maiorul de la Piteşti solicită cu o formulare stas continuarea supravegherii şi deja când o notă informativă spune că bunicul îl subminează pe noul director al şcolii, pătruns deja de spiritul epocii îmi dau seama că nu-i a bine. Bunicul îi declară unei "surse" că îi este teamă că va fi arestat. Nu am găsit nici o decizie de reţinere, o recomandare, un ordin. Sec, apare o fişă de internare în colonia de muncă timp de 30 de luni. Bunicul avea vârsta mea, 44 de ani.
Fără judecată este trimis la canal. Ultima caracterizare a şefului de post iese din neutralitatea benignă de până atunci, bunicul devine parşiv, nu se poate avea nicio încredere, are viciul băuturii şi este afemeistic. Cred că abia în anii 70 s-a schimbat asta. Adică un securist a copiat a nu ştiu câta oară caracterizarea ortografiind corect "afemeiat".
A, am aflat cum o chema în realitate pe Zibilina. Zibilina era porecla dată de familie concubinei din ultimii ani ai bunicului meu. Este ora opt şi plec către CNSAS.
Dosarele sunt de două feluri, penale şi informative. Cele penale sunt seci, cu o seamă de note care recunosc că bunicul nu mai are activitate politică dar nu priveşte cu ochi buni orânduirea nouă mai ales de când a fost schimbat din funcţia de director de şcoală. În plus organizează şpriţuri cu prietenii la care dezbate politica internă şi internaţională. Se subliniază că bunica este deputat PMR la sfatul popular şi astfel bunicul "are acces" la toate informaţiile privind politica partidului. Maiorul de la Piteşti solicită cu o formulare stas continuarea supravegherii şi deja când o notă informativă spune că bunicul îl subminează pe noul director al şcolii, pătruns deja de spiritul epocii îmi dau seama că nu-i a bine. Bunicul îi declară unei "surse" că îi este teamă că va fi arestat. Nu am găsit nici o decizie de reţinere, o recomandare, un ordin. Sec, apare o fişă de internare în colonia de muncă timp de 30 de luni. Bunicul avea vârsta mea, 44 de ani.
Fără judecată este trimis la canal. Ultima caracterizare a şefului de post iese din neutralitatea benignă de până atunci, bunicul devine parşiv, nu se poate avea nicio încredere, are viciul băuturii şi este afemeistic. Cred că abia în anii 70 s-a schimbat asta. Adică un securist a copiat a nu ştiu câta oară caracterizarea ortografiind corect "afemeiat".
A, am aflat cum o chema în realitate pe Zibilina. Zibilina era porecla dată de familie concubinei din ultimii ani ai bunicului meu. Este ora opt şi plec către CNSAS.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
