Vrute şi nevrute

Am fost la The Happy Movie,  proiectat într-o cafenea într-un fel de lansare simultană mondială. La noi au întârziat datorită zăpezii. O porţiune din film ne poartă în Japonia, pe o insulă unde sunt concentraţi un număr incredibil de centenari. Sunt intervievaţi pentru a afla secretul longevităţii lor serene. Şoc şi groază! Centenarii sunt centenare fără excepţie. Am o senzaţie de horror gen Copiii porumbului, FBI-ul japonez trebuie trimis acolo să investigheze.

După faza cu fericirea am fost să bem ceva la Clubul Ţăranului.  Îmi place denumirea, e un fel de Country Club mai de la Românica. M-am mai înveselit când am aflat că era Quiz Night. Big fun!...până la proba cu muzica. Se ascultă câteva secunde dintr-o piesă şi trebuie să precizezi autorul şi titlul. Din 10 am recunoscut doar două: Sonata lunii şi marşul Radetzky. Unde am fost toţi anii ăştia? Mi-am zis că trebuie să revin cu Vlad. Vlad le are cu muzica.

Closer la Teatrul Foarte mic, cu Gheorghe Visu. O montare diferită de cea văzută la Teatrul Lyric în 1999 dar textul susţine multe. Îmi amintesc de Gheorghe Visu în scena din "Să mori rănit din dragoste de viaţă" când se dezbracă la bustul gol, definit până la ultimul muşchi şi fibră. Vorba lui Mastroiani în Ginger şi Fred - "Pe vremuri când mă dezbrăcam izbucneau aplauze". Mi-a placut mai mult montarea la Lyric, iar aici Visu şi Ana Ioana Macaria.

În seara zilei în care am fost la CNSAS aveam bilete la Simfonia Fantastică. A fost salvarea mea, mai eficient ca un ketonal. De data asta l-am văzut fără Răzvan Mazilu protagonist. Am avut o revelaţie, mi-am dat seama la un moment dat că singura muzica pe care se dansa era Invitation au voyage. De fapt revelaţia a fost muzicalitatea manifestă a poeziei. S-ar fi putut dansa numai şi numai pe poezie.

Am găsit poemele de TS Eliot şi pentru că aveam de aşteptat la cârciumă până venea Cristina mi-am luat şi ceva de citeală. Am luat Partida de biliard.. de Boll. Îmi place Boll de când cu Onoarea pierdută... Partida... este un roman intunecat despre nazism, o alegorie în care oamenii sunt împărţiţi între cei care au ales să primească împărtăşania bivolului şi cei ce au ales împărtăşania mielului. Când citeam cartea mama îmi dă telefon să-mi spună că pe 1 martie mergem la CNSAS. Totul se întâmplă cu un motiv.

Petrecere aniversară a lui C. De 4 martie! Anul trecut am întrebat cum a fost cea din 77 aşa că anul ăsta sunt cuminte. Spun că mi se pare că am văzut-o pe A. la televizor, spectatoare la întâlnirea cu Amos Oz. Ea era. Se plânge de prestaţia lui Liiceanu. Protestez neauzit pe fondul unei litanii generalizate anti-Liiceanu. I se reproşează marota comunism vs. fascism. Renunţ să protestez. Liiceanu are dreptate, totuşi. Vizita la CNSAS e încă proaspătă.

Back with a vengeance la Quiz Night, cu Vlad. Amândoi flămânzi, devorăm un borş de buruieni şi apoi sarmale cu mămăligă. Problema e că ciorbele întârzie preţ de 2 palinci la Vlad şi 2 votci la mine. Reintrăm în normal cu vin pelin. La desert refuz tradiţionalii papanaşi şi iau un coniac. Quiz night? Ah da, Vlad începe mai bine prima proba, în care trebuie să recunoşti personaje de desene animat. La muzică e mai bine recunosc şi eu un Zeppelin. La două piese Vlad scrie indignat "hipstereală". Ne certăm pe vecinii Pachistanului. Vlad îmi cere să şterg Iranul şi eu lui China. Amândoi ne înşelăm, sau mă rog avem dreptate. Ghicesc totuşi capitala Paraguaiului: Asuncion. Ne trebuie echipă.

La C. am ascultat muzică religioasă etiopiană în timp ce urmărim slideshow-ul cu fotografii făcute în Etiopia. Toate icoanele etiopienilor înfăţişează un Dumnezeu caucazian. Îmi amintesc scena de la fast-food, din Falling Down, când Michael Douglas întreabă "Can anybody tell me what is wrong with this picture?". Spun că nu mă miră că mulţi afro-americani trec la musulmani. "Nici Mohamed nu era negru" mi se răspunde. Dar nici nu trebuie să-l priveşti în ochii lui albaştri când îi vorbeşti.

Am ratat Pui cu prune la NCRR, primul film al Marjanei Satrapi, ştiţi cea cu Persepolis. Sau, mai relevant, co-scenarista lui Amelie. Ne-am cantonat, din comoditate, la multiplex-ul din Băneasa unde vedem mainstream pe pâine. Noroc cu The Artist... şi Doamne...ce măcel! Ne pregătim pentru OneWorld.

Încerc să dorm înainte de tura de noapte. Nu-mi ies din minte paginile din dosarele informative despre bunicul meu. Simt furie şi mă auto-alimentez. Nimic nu scapă furiei mele, inclusiv Dumnezeu. Am un monolog de tetelu lipsit de umor. Nu-i pot ierta Lui, omniscient şi omnipotent că permite o asemenea deferlare a răului. Parcă suntem o creaţie de tinereţe pe care a abandonat-o nemulţumit de imperfecţiunea ei. Oare are creaţii mai reuşite, lumi în care se poate trăi din prima, fără aşteptarea chinuită a mântuirii? Îl văd lăsându-ne de izbelişte, ocupat cu creaţii care ne depăşesc în bunătate şi armonie, lumi înţelepte care îi procură satisfacţii. Un Dumnezeu căpşunar, în absenţa căruia ne facem de cap ca în Dumnezeul muştelor. Care, în omniscienţa lui, revine când hărmălaia devine prea mare, să facă pace între copii lăsaţi singuri într-o cameră care nu ştiu să se joace.  Fără entuziasm, în lumea care i-a crucificat avatarul.