The silver lining

Doamna Aglae i-a văzut prima dată. Mi-a arătat bureții de rouă și m-a asigurat că sunt comestibili. Erau peste tot în jurul casei. I-am pregătit seara, cu usturoi, ulei și oțet. Uitasem gustul ciupercilor „sălbatice”. M-am culcat  nu înainte de a verifica că mai avem lapte în frigider. A doua zi m-am trezit bine dispus și mi-am pregătit o omletă cu bureți. Acum când plouă știu că o să se umple fosa dar câmpul va fi plin de ciuperci.

Cristina a început să facă  borș. Din păcate nu mâncăm atâta ciorbă cât borș facem și mă uit cum bucătăria se umple de recipiente de borș. Devine claustrofobic.

Am văzut un film foarte tonic - La prima cosa bella - exact ce aveam nevoie. O melodramă italiană cum am văzut din ce în ce mai puține. Muzică bună - titlul e dat de șlagărul lui Nicola Di Bari.

Ce vremuri când Elisabeta Polihroniade comenta meciurile pentru titlul mondial la șah. Acum de-abia mai auzim câte ceva pe cine știe unde. Oricum, după o serie de remize plictisitoare Anand a reușit să piardă în fața lui Gelfand și apoi a făcut o partidă uluitoare. Ce ușor pare gambitul damei făcut de Anand. Grația geniului.

Donna Summer și Robin Gibb s-au dus. Incredibil! Cum îi mai îngânam, mai ales pe Bee Gees. Ce ceaiuri, ce vremuri.

Frate, îl înțeleg pe Bacovia cu ploaia. Pe mine m-a disperat. Pentru prima oară a trebuit să chem vidanja, ministația de epurare era full of ...apă de ploaie. A trebuit să desfac suflanta și să o curăț, să o usuc. Următoarele zile iar ploaie...

Arta cere sacrificii...iar

Urmăresc și eu ca tot omul Festivalul de la Cannes și trebuie să mărturisesc că Iulia Blaga mi-a trezit interesul cu întâmpinarea entuziastă făcută lui „După dealuri” a lui Mungiu. Mi-a plăcut 4,3,2 dar e genul de film pe care nu l-aș mai vedea decât într-un moment de euforie care nu poate fi temperată în nici un alt fel decât revăzând 432.
„După dealuri” e despre cazul Tanacu. Știți, cu tipa exorcizată prin crucificare, post negru și lecturi din Sf. Vasile. Exorcizarea a reușit, subiectul nu a supraviețuit. Mai grav e că, se pare, are ceva și din „Aurora” (ai caramba!). Durează 2 1/2 h.
În Le Monde „După dealuri” are parte doar de synopsis, se pare că nimeni nu l-a văzut încă - stângiștii ăștia ai lui Cosașu. În Le Figaro însă sunt în extaz. Zic nu e doar un film, e o operă de artă. Poate cu 30 de minute prea lungă. Vreo trei articole laudative, interviu cu Mungiu - foarte OK.
Pe urmă am citit comentariile la articol. Trei. Două despre probleme legate de somn.
Pioncage intensif - adică somn la greu. Și pentru cei care nu reușesc să adoarmă și au încercat deja totul.
Zău că îmi place noul val dar uneori mă gândesc la bietul Coppola care trebuia să bage mainstream la greu ca să poată să se distreze și el puțin. Cum ar fi dacă, de exemplu, noul val ar trebui să facă între filmele de artă și câte un remake după Mărgelatu (care să arate ca Dueliștii sau Barry Lyndon) sau o ecranizare după un clasic? Nu pot să nu râd, gândindu-mă la cadre filmate cu camera fixă din care protagoniștii ies și se reîntorc în încleștări epice. Cine ar fi azi un Mărgelatu potrivit? Oricum, ca protagonistă, oricine ar fi mai bună decât stafida de Marga Barbu.
Am nevoie de un nou film de Caranfil.

Update
A apărut o cronică măgulitoare și în Le Monde. Autorul zice că a fost lovit de plictiseală la momentul vizionării dar filmul „l-a lucrat” ulterior.

Eye of the tiger

Azi am alergat 19 kilometri, ultima alergare lungă înaintea semi-maratonului internațional București.  Mă simt în formă, deși un pic supraponderal. Ca de obicei, în timpul antrenamentului pentru semi iau cam 5 kile, nu pot să înțeleg care e faza cu kenienii. Cred că ne lipsesc marile carnivore din natură. Două săptămâni de odihnă până pe 3 iunie. Poate reușesc să slăbesc un pic până în ziua Z.  Datorită ploilor recente drumurile dintre tarlale pe care alergam sunt impracticabile, așa că am alergat azi în parcul Carol, mare parte din timp pe ploaie. A fost... răcoritor și hidratant, ceea ce nu cred că se va mai repeta pe 3 iunie, când mă aștept la căldură mare, vorba lui Caragiale. O să-mi lipsească Copilu, Roșcățelul și Fetița, maidanezii mei semi-maratoniști.

Good old shoe

Mi-am amintit de Wag the dog acum când trebuie să mă despart de dragii mei adidași. Am alergat în ei mai bine de 10 ani, s-au rupt, i-am lipit dar mi-e că mă lasă și în plus au început să mă doară încheieturile. Mă gândeam să folosesc în paralel, o vreme, adidașii vechi și noi dar la Intersport mi-a fost clar că nu o să mai pot să alerg în bătrânii mei New Balance 904. Mi-a fost clar în momentul în care am probat Nimbusul 13 de la Asics. Am probat Reebok, Nike și o pereche de Asics din aceiași gamă de preț cu ceilalți dar nimbusul a fost trei clase peste tot.  Hm... Nimbus, mergi pe nori adică.

Ana Isabelle

Sora-mea este bunică dar eu tot unchi rămân.
Andreea, nepoata mea a născut o fetiță, Ana Isabelle, aici în brațele sorei mele.
Să fie voios,
Sănătos
Și frumos,
Lucrător
Ascultător
Și-ndurător.
Să trăiască
Și să crească
Să fie harnic foc,
Să aibă mult noroc;
Iar dumneata cumătră,
Ca o mamă adevărată,
Să trăiești
Să poți să-l crești
Și să-l povățuiești.

Am reușit să văd în sfârșit Le Havre la Studio. Am fost cinci spectatori. Cred că toată amânarea asta îmi crease niște așteptări mult prea mari. Le Havre este un film într-o ligă a lui, privibil în aceeași măsură în care un vin este băubil fără a fi un grand cru. Cumva a ratat să mă atingă. În plus, eram curios să-l revăd pe Jean Pierre Leaud, anti-eroul tinereților mele. Nu mi-a plăcut să-l revăd în rolul turnătorului. În rest era o atmosferă de parcă visam filmul, culorile erau cele din filmele lui Jean-Pierre Melville, și totul era un mix ciudat de mașini și haine din perioada noului cinema și polițiști și problematică socială actuală.

La noi la multiplex se întâmplă și chestii culturale. Cum ar fi „Grădina lui Celibidache” pe care nu îl văzusem pe ecran mare și cu un sunet de excepție. O mare diferență față de atunci când l-am văzut la televizor. Am perceput în primul rând toate nuanțele rezultate din indicațiile dirijorale ale lui Celibidache. Și mi-a reîntărit și mie convingerea că muzica clasică se ascultă pe viu. Multă vreme, până să mă ducă sora mea la concertele matineu pentru elevi, nu puteam suporta muzica clasică la radio. Schimbam ca ars programul când nimeream din greșeală pe „programul doi”, mi se părea o cacofonie indistinctă. Apoi, în sala de concert, vibrația cutiilor de rezonanță m-a înfiorat.  Nu se poate replica asta, nici măcar pe cel mai scump sistem pe care l-am ascultat, al amicului Basil, care are un amplif pe lămpi Ayon și boxe bespoke care se aud cum nu am mai auzit nimic până acum. Tot nu e suficient pentru a reda o orchestră.

Miezul lucrurilor

Am primit de Paști Patria m-a făcut om (England made me) de Graham Greene și am fost foarte flatat. „Precis că A. a reținut că Greene este scriitorul meu preferat”mi-am spus. Precedentul cadou de la A. fusese Despre Franța de Cioran, știind că sunt francofil. Pe urmă am văzut Patria... la reduceri, într-una din peregrinările mele cu Cristina. „Crezi că a luat-o fiindcă e la reduceri?”am întrebat-o pe Cristina, cuprins de îndoială. „Nici gând, A. nu are treabă cu reducerile. Ea merge pe intuiție”. Wow! Patria m-a făcut om este tradusă de Andrei Gorzo, for what's worth.

Am fost la Undeva la Palilula. Din păcate la spectacolul de la ora 22. Filmul nu este chiar dezastrul de care vorbește critica, cred că toată lumea se aștepta la o tranziție gen Lucian Pintilie. Palilula are o latură ludică sud-americană, dar este foaaarte lung. Cred că am adormit la un moment dat pentru vreo 30 de minute și parcă nici nu am ieșit din film.

Am descoperit trei cotidiene străine care sunt livrate în România în ziua apariției lor. Din păcate nici unul francez. Două sunt economice. Singurul la care m-aș abona ar fi International Herald Tribune. Atât doar că totul vine cu un cost. E clar, ziarele de hârtie sunt pe ducă!

Până una alta am comandat două șezlonguri clasice, lemn și material textil în dungi, numai bun pentru lectură, narghilea și șpriț a cote.

Să vină căldura!

Eu unul sunt pentru încălzirea globală. Sau măcar pentru cea locală. În anii 80 când mă încălzeam cu foehn-ul sub pătură m-am rugat pentru asta. „De ce nu suntem Doamne și noi o țară bananieră?” întrebam, gândindu-mă la avantajele evidente ale climei și ofertei de banane. Era frustrant să trăiești ca în lumea a III-a fără a beneficia de avantaje. Ei, acum, treptat, se pare că ajungem acolo. Pe toate căile.
Revenons...  Odată cu trecerea abruptă de la iarnă la vară, Cristina și-a manifestat vehement opoziția față de aerul condiționat din dormitor. Am avut câteva sesiuni de problem solving (ne mai certăm și noi) prilej cu care ventilatoarele de plafon precum cele din Indonezia au apărut drept o soluție agreabilă.
L-am luat de la Hornbach, e Westinghouse și pe treapta cea mai mică de viteză este absolut silențios. O boare abia simțită naște dorința irepresibilă de a cânta „Fiesta si, trabajo no”. Experiment reușit, pe care o să îl replicăm în toate dormitoarele.

Repetați până la atingerea rezultatului dorit

Ca un făcut extrasul de carte funciară a durat nici cinci minute și apoi am ajuns la Studio (cinematograful meu preferat) la timp să prind de la două Le Havre. Am luat bilet și cerberița de la intrare m-a oprit. Eram singurul plătitor. „Câte bilete trebuiesc vândute pentru a avea loc proiecția?” am întrebat. 

„Cinci”zice cerberița. Nasol. La cinematecă trebuiesc vândute două și nu ezit să le cumpăr dar cinci...

N-am mai pățit asta la un cinema normal de la Călăuza lui Tarkovski. 

Și la fel ca atunci, am avut un moment de singurătate. Cum naiba din orașul ăsta de două milioane de oameni numai eu m-am gândit luni la ora două să văd Le Havre?

Agentul de influență

- Cum îl cheamă mamă pe domnul ăla?
- Nicușor Dan, mamă.
- Nicușor cum?
- Dan.
- Bine mamă, că în parc mai am și eu influență pe la doamne.
Nicușor Dan, să-i zici mersi mamei.