Ca un făcut extrasul de carte funciară a durat nici cinci minute și apoi am ajuns la Studio (cinematograful meu preferat) la timp să prind de la două Le Havre. Am luat bilet și cerberița de la intrare m-a oprit. Eram singurul plătitor. „Câte bilete trebuiesc vândute pentru a avea loc proiecția?” am întrebat.
„Cinci”zice cerberița. Nasol. La cinematecă trebuiesc vândute două și nu ezit să le cumpăr dar cinci...
N-am mai pățit asta la un cinema normal de la Călăuza lui Tarkovski.
Și la fel ca atunci, am avut un moment de singurătate. Cum naiba din orașul ăsta de două milioane de oameni numai eu m-am gândit luni la ora două să văd Le Havre?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu