Les Choses de la vie

Am reușit să văd în sfârșit Le Havre la Studio. Am fost cinci spectatori. Cred că toată amânarea asta îmi crease niște așteptări mult prea mari. Le Havre este un film într-o ligă a lui, privibil în aceeași măsură în care un vin este băubil fără a fi un grand cru. Cumva a ratat să mă atingă. În plus, eram curios să-l revăd pe Jean Pierre Leaud, anti-eroul tinereților mele. Nu mi-a plăcut să-l revăd în rolul turnătorului. În rest era o atmosferă de parcă visam filmul, culorile erau cele din filmele lui Jean-Pierre Melville, și totul era un mix ciudat de mașini și haine din perioada noului cinema și polițiști și problematică socială actuală.

La noi la multiplex se întâmplă și chestii culturale. Cum ar fi „Grădina lui Celibidache” pe care nu îl văzusem pe ecran mare și cu un sunet de excepție. O mare diferență față de atunci când l-am văzut la televizor. Am perceput în primul rând toate nuanțele rezultate din indicațiile dirijorale ale lui Celibidache. Și mi-a reîntărit și mie convingerea că muzica clasică se ascultă pe viu. Multă vreme, până să mă ducă sora mea la concertele matineu pentru elevi, nu puteam suporta muzica clasică la radio. Schimbam ca ars programul când nimeream din greșeală pe „programul doi”, mi se părea o cacofonie indistinctă. Apoi, în sala de concert, vibrația cutiilor de rezonanță m-a înfiorat.  Nu se poate replica asta, nici măcar pe cel mai scump sistem pe care l-am ascultat, al amicului Basil, care are un amplif pe lămpi Ayon și boxe bespoke care se aud cum nu am mai auzit nimic până acum. Tot nu e suficient pentru a reda o orchestră.